Dar-ar bila-n capu' porcului

     Se uita la mine siderat, socat, cu o expresie tampa pa fata-i arsa de soarele de munte. Se uita la mine, se uita la cantar, iar la mine, se uita in juru-i, la cantar, la mine iar. Parca i-ar fi fost spalat creierul instantaneu de cine stie ce masinarie ruseasca cu lampi. Cred ca si daca incercam sa-i explic teoria relativitatii avea o expresie mai de doamne-ajuta pe chipu-i muncit de nevoi. Pana la urma, renuntand parca la orice asteptare de la viata, de la destin, soarta, dumnezeire, imi spune cu glas gatuit, abia perceptibil, sa mergem sa ii fac bonul de primire.
     A venit omul dis-de-dimineata, cu noapte in cap, sa predea un animal. Un porc. Animalul, nu omul. Grasut, roz bonbon. Tot porcul, nu omul. Am dat porcul jos din caruta parcata langa cantar, l-am suit cu chiu, cu vai, pe cantar si l-am cantarit, operatiune facuta de atatea si atatea ori cu alte prilejuri si, bineinteles, cu alte animaloase. Porcu', numa' bun. Vreo' suta douazeci. De kile. Atat zicea cantarul. Nu si proprietarul. Nu era prima data cand nu batea cantarul cu estimarea proprietarului. Si nu e prima data cand urmeaza circul. Care circ? Pai cum numiti domniile voastre spectacolul urmator: se da jos animalul (in speta porcul); se verifica cantarul, la zero; se urca proprietarul pe cantar si se verifica greutatea acestuia, comunicata mie in prealabil; cantarul corespunde si gol, si cu proprietarul cocotat pe platforma; se urca porcul; din nou; cu tot cu zvarcolelile de rigoare, eventual o tura, doua prin curtea abatorului, si cu tot cu guitaturile nelipsite, de stie tot orasul ca avem un client nou la condamnarea la moarte prin tehnica ciocanului cu bila. Nu (mai) sunt surprins nici daca proprietarul ii tine companie porcului sau animalului in general pe cantar, sa verifice greutatile cumulate. Eventual tot procesul se reia, pana la ajungerea la o concluzie comuna, adoptata si asumata cu majoritate absoluta.
     Cu toate aceste proceduri absolut stiintifice, stapanul bestiei e tot nemultumit, nedumerit si neimpacat cu totul de rezultatul anchetei gravitationale. El sustine ca monstrul trebuie sa fie mult mai atras de pamantul patriei, fapt ce s-ar traduce prin mai multe kilograme indicate de cantar. Eu o tin pe-a mea, fiind partizanul declarat al descoperirilor stiintifice cu precadere din domeniul stiintelor exacte, in speta cantarul, el foloseste argumentul evaluarilor empirice, in speta la ochiometru. Neintrezarind nici o finalitate a razboiului nostru stiintific si informational, ajungand la capatul rabdarilor prajite si neprajite, ii trantesc, lovit de o inspiratie salvatoare de moment:
     - Auzi, nene, asta (si arat spre animalul de pa cantar) e porcul, nu e calul (indicand acum martoaga din fata carutei).
     Morala: porcu' nu-i ca calu' (cacofonie voita si asumata).

Contemplare

     Fosnet de frunze printre care adie o usoara si calda briza de vara. Razele soarelui se joaca vesele printre aceleasi frunze, desenand figuri abstracte pe asfaltul incins al aleii din parc.
     Noroc ca banca pe care stau se bucura de umbra oarecum racoroasa oferita de pletele verzi ale salciei sub care ma odihnesc. Trag alene din tigara mentolata si odata cu fumurile ce le expir se duc parca si gandurile fugare ce-mi strabat mintea, lasandu-mi in schimb placerea alunecarii in contemplatie, in amortire spirituala si un vid de senzatii.
     Ma las asadar cuprins de placerea de a contempla faptura minunata ce-mi atrage ca un magnet privirea de vis-a-vis, de pe o alta banca aflata de aceasta data in plin soare, in plina ploaie aurie de lumina. Stau acum nemiscat si o admir pe furis, cu frica de a nu o speria cu vreun gest nelalocul lui, de a nu tulbura aceste momente magice. Spre deosebire de mine, care o privesc mai mult pe furis, ea ma priveste direct, indelung, cu ochii ei negri, catifelati dar si patrunzatori. Din cand in cand, priveste vreo pereche de tineri indragostiti sau vreun pensionar solitar care trece prin fata noastra, intrerupand ca un bruiaj de moment legatura magica ce se infiripa intre noi.
     E atat de delicata ... Pare fragila, neajutorata, are un aer atat de nevinovat... Simtindu-mi pulsul usor crescut, ma intreb ce ar trebui sa fac, cum ar trebui sa reactionez. Sa ii fac vreun semn, sa o chem, invit langa mine? Sau dimpotriva, sa ma ridic si sa merg eu langa ea? Dar daca orice gest as face, se va speria? Ma va trata cu neincredere, cu suspiciune? Daca o voi alunga? E drept ca la felul in care ma priveste, cu o atentie insistenta, ce pot sa gandesc altceva decat ca ar vrea si ea sa ... nici nu stiu ce sa zic ... sa ne apropiem, sa ne cunoastem, sa infiripam o oarecare legatura...
     Ce o fi in mintea ei? E atat de dificil sa iei o decizie in asemenea momente ... Nu ca as fi vreun timid incurabil, dar cred ca prefer sa raman in aceasta contemplare nemiscata decat sa risc sa distrug magia acestor clipe si sa o alung. Ca si cu un vin bun. Unii prefera sa il pastreze in pivnita, sa stie ca e acolo si il pot savura mental cand vor, altii vor trece insa la actiune si il vor savura cu papilele gustative, chiar cu riscul de a il pastra apoi doar in amintire. Eu, in situatia mea, cum sa procedez? Sa trec neintarziat la actiune sau sa las lucrurile asa cum sunt si sa incerc sa lungesc cat pot de mult clipele astea magice? Cand o vad atat de diafana cum sta acolo si ma priveste cu ochii rotunzi mi-e si frica sa clipesc ca nu cumva sa descopar apoi ca a disparut, ca s-a pierdut in aerul fierbinte ca o fata morgana.
     Ah, nu, nu e posibil! Nu e drept, nu se poate una ca asta! Ma uit siderat la un alt tanar, probabil cam de varsta mea, cum se aseaza nonsalant tocmai pe acea banca, pe banca EI, pe banca ce nu putea fi decat a EI si a celui pe care l-ar fi accepta EA sa stea langa EA. Si, asa cum banuiam ca ar fi reactionat daca m-as fi apropiat de ea, daca as fi vrut sa ma asez langa ea, tresare nedumerita poate si ea de indrazneala tanarului, isi desface elegant aripile si zboara usor nervos spre soare, topindu-se in lumina orbitoare, lasandu-mi doar amintirea unei turturele gingasa, fragila, delicata, ce poate ar fi vrut sa-mi vorbeasca sau sa-i vorbesc, pe o banca, intr-un parc, intr-o calduroasa zi de vara.

Nemarginire

     Tristete. Nemarginita tristete. Ochii tristi, privirea pierduta, lipsita de orice licar de lumina, de bucurie, de copilarie. Ma uit la chipul lui, inocent, de copil de sase ani, innegurat de cine stie ce trairi, framantari, nepotrivite varstei si mai ales nepotrivite cu soarele arzator de deasupra noastra, in aceasta toamna inca fierbinte.
      Ultima zi de vacanta. De maine incepe iarasi scoala, trec in clasa a doua. El, Nelutu, mai are un an de asteptat pana va merge la scoala. Am petrecut multe zile de vacanta impreuna, jucandu-ne in jurul blocului sau acasa la vreunul din noi. De fapt, cine nu ne cunoaste crede ca suntem frati. Mai tot timpul impreuna, eu putin mai rasarit, el mai plapand, mai linistit, parca respectandu-mi cei doi ani in plus ai varstei.
     Azi am ales sa ne petrecem ultima duminica de vacanta in spatele blocului, jucandu-ne pe o patura si adaugand un alt strat de bronz pe pielea deja aramie. Un intreg arsenal de jucarii ne inconjoara, masinute, mingi, soldatei, indieni de plastic, si cate altele. Taica-meu se invarte in jurul nostru cu nelipsitu-i aparat de fotografiat, tacanitul declansatorului alterneaza cu zumzetul tragerii filmului in aparat. Eu incerc sa gasesc pentru noi, amandoi copii, diverse pozitii care de care mai haioase. Ma invart in jurul lui Nelutu, ma scalambai, ma prostesc si ma copilaresc doar doar l-oi face sa zambeasca, sa intre in joc. Fara succes. Nici o tresarire, nici un zambet, nici un gest normal pentru un copil iesit la joaca intr-o zi calduroasa de toamna.
     Doar tristetea, nemarginita tristete ce-l invaluie. Chiar ma intreb cum vor iesi pozele, daca vor reusi sa surprinda durerea asta fara de seaman de pe chipul lui. Taca-meu, surprins si el de aerul atat de melancolic al lui Nelutu, incearca cu o rabdare surprinzatoare pentru mine sa-l scoata din starea asta, sa-i smulga un zambet, sa-i provoace revenirea in lumea noastra de copii fara griji, fara pacate. Fara nici un rezultat. Fara nici o tresarire din partea lui Nelutu. Doar tristete, fara de motiv, fara de sens, fara de sfarsit.
     Oarecum resemnati, eu mai incerc sa-l antrenez in joaca, sa-l fac sa rada, sa-l trezesc pur si simplu la viata, in timp ce taica-meu renunta si el la a ne mai face fotografii, fumeaza o tigara ingandurat acum si el, apoi ne paraseste spunandu-ne sa nu mai intarziem mult, seara fiind si ea de-acum aproape, iar a doua zi eu urmand sa merg devreme spre scoala.
     Ceea ce si facem, dupa cateva alte incercari ale mele de a inviora atmosfera. Obosit si fizic si mental, strang jucariile si patura, surprins ca participa si Nelutu la asta, absolut absent, dar participa. Ma uit la el cat de cumplita ii este apasarea sufleteasca, tristetea, si simt cum parca ma invaluie si pe mine aceeasi ceata sufleteasca, aceeasi deprimanta stare de insingurare. Cu patura si mingea si o plasa de jucarii intr-o mana, si cu cealalta tinand strans mana lui Nelutu, dam ocol blocului si urcam apoi scara fiecare spre locuinta sa, el oprindu-se la etajul intai, eu continuand spre ultimul, al patru-lea. La despartire ii urez noapte buna, ii spun ca ne vom revedea maine, apoi il parasesc cu inima grea, cu ochii umezi si cu un nod in gat, cuprins parca de un spirit de camaraderie fata de Nelutu, fata de trairile lui.
     E dimineata. Prima zi de scoala a noului an. Uniforma, ghiozdan, batista, verificat unghii, trantit usa in urma si zbughit in strada, unde ma asteapta deja copii vecini de bloc si colegi de clasa sau de scoala. Voiosi si plini de povesti stranse in vacanta care abia asteapta sa fie spuse, topaim spre scoala. Scoala care ne primeste luminoasa, curata, parca nou nouta, usor misterioasa, cu aceleasi vechi mistere care asteapta an de an sa fie redescoperite. Ne asezam intr-un final in banci, statui ale unor spiridusi gata sa-si intampine vrajitorul, in cazul nostru invatatorul sau invatatoarea. Care, iata, intra acum in clasa, isi ocupa pozitia regala in spatele catedrei si incepe militareasca procedura a apelului.
     Trece de mine, astept terminarea catalogului inspectand sala de clasa, curios totodata de ceea ce va urma, de ce minunatii vom mai afla si in acest nou an de scoala. Brusc, trezindu-ma oarecum dureros din reverie, usa clasei se da de perete si in cadrul ei apare tata, palid, mai batran decat il stiu, cu privirea-i cautandu-ma febril, iar, odata ce m-a gasit, spunandu-mi cu glasul frant, inecat de o durere necunoscuta mie:
     - Catalin, vino acasa, a murit Nelutu.
     Atat. In afara de eu si el, nu mai exista nimic. Ne vorbim din ochi, doar noi putand intelege tristetea de ieri si vestea de astazi. Doar noi putem intelege ramasul-bun mut ce ne-a fost adresat ieri, intr-o minunata zi de toamna calduroasa. Doar noi intelegem regretul lui Nelutu de a renunta la tot pentru a pleca sa cunoasca alt adevar, de a vedea alta lumina si de a simti alta caldura. Doar noi intelegem cat de limitata era nedumerirea, neintelegerea si necunoasterea noastra si cat de nelimitata era tristetea lui Nelutu, in o ultima zi, pentru mine de vacanta, pentru el de viata.
     Ies din clasa, mana in mana cu tata, pasind muti spre locul in care Nelutu ne asteapta, senin si eliberat, sa ne eliberam si noi de datoria de a ne lua ramas bun de la el.
     Si, pana la acceptare, va ramane tristetea. Nemarginita tristete.

Legionarul

Am cunoscut candva un legionar. Fost legionar. Legiunea straina franceza. De fapt, legionar pana la capat, baietii astia raman legionari pana la marea trecere, poate si dupa.
Inca tanar, pana in patruzeci de ani. Ceva tatuaje, desigur cu motive ale legiunii. Bine facut, tuns scurt. Mereu cu o brisca zimtata dupa el, aproape mereu cu un chistoc atarnand in coltul gurii, parca dand foc fetei si asa arsa de soare.
Fost combatant pe pamantul Europei, al Americii de Sud, dar si prin nisipurile fierbinti ale Africii. Cu un frate cazut in lupta, undeva prin fosta Iugoslavie, chiar sub privirile lui. Subiect sensibil, dureros, dar pe care nu il refuza in discutii, povestind intamplarea  parca cu o usoara detasare atinsa poate dupa cei sapte ani de legiune si dupa si mai multi de purtat durerea in suflet. Urme de rani pe trup, cosmaruri noaptea. Multe povesti de lupta, de viata cazona, tragice sau comice, dupa caz.
Casatorit acum, cu doi copii. Om gospodar, iubitor de cai si calarie, de caini, de natura si de oameni. Cu unele metehne profesionale, dar are circumstante atenuante. De exemplu, daca aude noaptea soricei prin peretii casei, scoate puscociul din dulap si face sita peretii. Inamicul trebuie nimicit, nu? Fara mila. Mai ales un inamic atat de infiorator, expert in camuflaj, in tehnici de evitare a dusmanului, in ambuscade. Si nu, nu glumesc, cazul e real.
Intamplarea face sa muncim impreuna. Sa mancam impreuna, sa bem, sa batem drumuri impreuna. Sa ne povestim vietile, sa ne impartasim sperantele. Incet, incet, chiar ne imprietenim. Ne vizitam in week-end-uri, in familie. Un gratar, o bere, o vorba, stiti voi. Destul de cazon si acasa. Impune ordinea, disciplina. Atat cu nevasta cat si cu copii. Nu exagereaza, dar e ferm. E ok. La fel de ferm e si cu caii, cu cainii. Cai are multi, caini vreo doi. Un husky si un nu mai stiu ce. A mai avut si un rottweiler, febletea lui, l-a iubit mult. A murit de ceva timp. Ii vad tabloul prin casa.
Oameni calzi, primitori. Ne povestim reciproc scene de viata, istoriile formarii cuplurilor, si cate si mai cate. Vorbim de sperante, de vise, de dorinte, planuri de viitor. Sunt inca tineri, oameni simpli, viata nu e tocmai usoara, doi copii...
A trecut week-end-ul. Din nou, la munca. O noua saptamana de tras din greu undeva langa Paris. Ne urcam in camion, el, la volan, incepe ca de atatea ori sa cante din toti bojocii un mars legionar si da talpa motorului. Trebuie sa facem plinul, oprim la benzinarie. Adapam camionul, se face ora opt, da sa porneasca motorul, dar suna alarma la mobil. Suna la opt fix, in fiecare zi. Deja m-am obisnuit cu asta, chiar daca nu am inteles pana acum de ce are pusa alarma la opt. Nu il vad sa faca ceva deosebit, sa ia vreun medicament, sa sune pe cineva, in sfarsit, sa dea vreun semn ca alarma aia are vreun rost. Sa fiu al naibii de nu il intreb care e faza cu alarma asta zilnica, de la ora opt dimineata. Zis si facut. Il intreb. Urmeaza o mica pauza, o mica tacere absoluta. Ii vad chipul oarecum aspru de legionar cum se inmoaie, ma priveste adanc cu ochii lui albastri si imi spune:
- Stii, in curand o sa-mi cunosti toata viata. Despre alarma ... stii ca am avut cu ceva ani in urma un caine, un rottweiler. Care a si murit de ceva timp. Ei bine, de la moartea lui, am setat alarma asta zilnica, pe telefon, la ora opt dimineata. Asa, in fiecare dimineata, la ora opt, ma gandesc la el. Si asta face sa imi incep ziua, si mai ales munca de fiecare zi, cu o amintire frumoasa.
Atat. Ma uit la el, ramasi fara cuvinte amandoi, cum chipul i s-a luminat parca de placerea impartasirii acestui mic secret. Dupa o clipa ca un moment de reculegere, roteste cheia in contact, sunetul dur si aspru al motorului ne trezeste parca din reverie si, amandoi cu cate un nod in gat, ne aprindem cate o tigara, ne mai privim o data cu inteles, ca semn al unei punti speciale ce ne uneste acum sufletele si apoi purcedem la drum, spre Paris.
Asadar, am cunoscut candva un legionar. Dur, aspru, ca o stanca. Oare?

Pasii

Tarziu in noapte. Noapte placuta de toamna, lipsita de canicula verii tocmai sfarsite, dar si de racoarea prevestitoare de venirea iernii. Noapte cu stele abia licarind pe cerul luminat de felinarele bulevardelor pustii, din asfaltul carora se ridica abia perceputa caldura de peste zi, invaluind cladirile intr-un aer misterios, usor crepuscular.
Strabat singur, cu pasi mari si repezi, bulevard dupa bulevard, strada dupa strada, cautand mereu lumina galbuie ce cade discontinuu printre crengile arborilor adormiti si ei pe marginea trotuarului. Mai trece in fuga cate un taxi, in care parca pot ghici figura incercanata dar inviorata a soferului bucuros de vreun client intarziat cine stie cum si pe unde.
Ingan obsedant in minte o melodie ritmata, iute, incercand sa mentin acelasi ritm al pasilor, cuprins de o graba nemotivata, neimpusa, ci inconstienta, intrinseca, de a ajunge la adapost, in siguranta. Rad singur de graba mea, de usoara neliniste ce ma impinge de la spate, constient insa ca povestile, legendele mai putin placute ale orasului isi fac simtita prezenta si ma trag protectoare spre casa, spre camin.
Colo, ma latra somnoros un caine trezit de pasii apasati, dincolo o mata sare agil o poarta ferecata dincolo de care doarme netulburata vreo casa cu tot cu proprietarii ei. E fascinant cat de singur te poti simti, pe strazile pustii, cu atatia oameni totusi in jur dormind sub plapumile lor calduroase, imbratisati perechi-perechi sau strangand cate unul in brate perna favorita sau vreun colt de plapuma.
Imi place insa pustietatea si linistea asta, lipsa freamatului cotidian de pe strazile marelui oras, lipsa huruitului infundat al masinilor, lipsa claxoanelor, a soferilor injurand, a tipetelor de copil. Pot admira in liniste, desi grabit, cladirile pe langa care trec, curtile si gradinile, atat cat se ghicesc in bezna, vreo masina mai de soi parcata pe sub pomii ce-si lasa vestmantul de frunze argintii sa alunece la picioare, dezvelindu-si parca trupurile batrane, pline de varice si noduli.
Usor, usor, ma apropii de destinatie. Mai am un bulevard si apoi ramane de strabatut parcul campusului al carui locatar vremelnic sunt in calitate de student. Trec pe langa impunatoarea si strategic amplasata biserica atat de familiara deja, calc trotuarul prin fata vilelor somptuoase, inviorat de gandul ca in curand ma voi putea lasa purtat in lumea viselor, in atat de confortabilul, acum, pat cu arcuri de camin studentesc.
Tac, tac, tac, tac. Parca aud deodata in urma-mi, departe, ecoul pasilor mei grabiti. Ciudat insa cum a aparut asa, deodata, ca de nicaieri, neanuntat. Sau sa nu fie ecoul, sa fie oare alti pasi in urma, pasi facuti de altcineva la fel de grabit, de nerabdator sa ajunga undeva? Dar daca nu e nerabdator sa ajunga undeva, ci pe cineva? Si daca e asa, pe cine? Oare nu pe mine?
Simturile mi se ascut, linistea noptii intrerupta atat de ritmic de zgomotul pasilor proprii si starini parca imi sparge timpanele, vederea parca imi joaca feste, vazand tot felul de umbre miscatoare acolo unde totul e imobil si adormit in jur, totul in juru-mi a capatat parca o claritate de cristal. Maresc cadenta pasilor, curios ce efect va avea asupra ecoului din urma. Efectul e usor bulversant, departe de cel sperat. Pasii ceilalti se iutesc si ei, nervosi poate de schimbarea de ritm. Simt o asprime, o oarecare furie in ritmul si fermitatea celorlalti pasi, ca si cum le-as fi gresit cu ceva. Ei bine, cu sau fara suparare, iutesc si mai mult ritmul, cu atat mai mult cu cat am intrat pe poarta campusului, pasind astfel intr-un spatiu nu foarte prietenos, ci intunecat, invaluit intr-o liniste mormantala. Pasii aceia obsedanti ma urmeaza infailibili, de neoprit. Aproape alerg, copacii de pe marginea aleii se apleaca parca amenintatori spre mine, vrand sa ma incetineasca, sa-mi incetineasca ritmul, sa ma arunce in ghearele celorlalti pasi care par chiar sa reuseasca sa se apropie, tot mai mult pe masura ce eu insumi ma apropii de camin, de protectia locului atat de familiar. Iata, am ajuns in lumina felinarului de la coltul cladirii, se vad chiar geamuri luminate palid ale unor camere de cheflii, cand aud o voce gatuita de efort, abia reusind sa strecoare printre buze, soptind:
- Nu va suparati, va rog, caut caminul ...
Imposibil. O voce umana. Dar de unde vine, cand tot ce era viu in noapte eram eu si cu pasii aceia obsedanti, nimicitori, atat de iritanti in ritmul lor identic cu al pasilor mei? Imi simt prin fiecare celula a corpului sangele inghetat, incremenit in vene, cum se topeste si isi reia cursul, imi revin la viata simturile blocate, si, izbucnind intr-un ras isteric, eliberator, navalnic, reusesc sa strecor: Acesta e, aici stau si eu.
Si, stapanit, invadat de acelasi ras fara de sfarsit, intru in camin si ma indrept spre camera unde, intr-o noapte calda de toamna, ma asteapta imparatia patului meu regal de student.

Ochii

 Nu-mi mai simt nimic. Nici maini, nici picioare, nici chiar gandurile. Stau incremenit, incapabil de cea mai mica miscare, de cel mai mic gest. Incremenit, imobil si inexpresiv ca un tupilak in mijlocul unei mari inghetate. Pana si ochii imi sunt imobili, incapabili macar sa clipeasca, sa schimbe punctul pe care e focalizata privirea. Pentru ca ceilalti ochi, in strafundul carora privesc si ma pierd, imi atrag privirea la fel de inevitabil si fara de scapare precum o gaura neagra care devoreaza fara drept de apel materia din juru-i.
Ochi hipnotici, fermecati, vrajiti, atat de adanci incat poti ghici in ei atatea si atatea povesti pline de vraja si experiente de viata. Razbate din abisul lor intelepciunea ce numai o fiinta superioara, puternic legata de estenta firii si de natura o poate dobandi si acumula. Razbate atata putere si stapanire de sine incat imi simt parca sangele cum, desi inghetat in vene in frigul iernii, se scurge prin talpi in zapada imaculata de-abia asternuta.
Izvoraste din ei atata viata, vitalitate, agerime si istetime incat pare sa ma cuprinda si pe mine o cunoastere si autocunoastere superioara, o intelegere mai buna a vietii si a lumii, a naturii si a legilor ei. Simt ca si cum fiinta imi devine atat de eterica, de atotcuprinzatoare si atotcunoscatoare incat ma confund parca cu universul aspatial, atemporal si fara de sfarsit sau inceput.
Dar iubirea ... Mai puternica decat tot ceea ce se revarsa din ochii aceia este poate iubirea, iubirea ancestrala de viata, de lume, de natura, de soare, de padure, de rauri si lacuri, de munti si dealuri, de mama si de urmasi, de libertate de simtire si actiune,  de urlet in salbaticie si de joaca nebuna alaturi de ceilalti.
Timpul a stat in loc, spatiul s-a contractat, nimic nu mai exista in jur decat ochii, ochii mei si ceilalti. Un schimb mutual de priviri purtatoare de imagini, trairi si simtiri pure, curate si nealterate, ca de la facerea lumii. Si inseseizabil, iesind parca brusc la lumina, simt o puternica toleranta si acceptare reciproca, ca o comuniune spirituala, cognitiva si senzoriala ce ne face a simti si gandi ca o singura fiinta. Simt cum caldura si viata si energia imi invadeaza trupul paralizat, cum simturile si simtirile nu doar ca imi revin, ci se inalta spre cote neatinse pana acum, cum realitatea spatiului si timpului revine mult mai detaliata si mai plina de date si semnificatii.
Disting acum nu doar ceilalti ochi, ci si figura, statura, expresia chipului si a intregului trup. Realizez ca nu mi-a mai fost dat sa intalnesc vreodata o astfel de frumusete, de naturalete, delicatete maiestuoasa si forta impetuoasa. Un echilibru atat de perfect intre expresia fizica si cea spirituala, interioara. O putere atat de mare de a impresiona in mod pozitiv doar prin ceea ce esti, nu prin ceea ce ai sau ce poti.
Mai ramanem un timp asa, nemiscati, privindu-ne ochi in ochi. Nu mai simt altceva decat placerea de a ma pierde in adancul acelor ochi, bucurandu-ma de aceste clipe unice, pe care nu stiu daca voi mai avea sansa de a le trai inca o data.
Apoi, brusc, lupul se intoarce si pleaca. Face cativa pasi indepartandu-se. La fel de brusc se opreste si se intoarce pentru o ultima oara spre mine, privindu-ma din nou direct in ochi, cu acceptare, bunavointa, ca de la egal la egal, chiar cu iubire, cred.
Priveste apoi spre luna plina ce arunca sclipiri de diamant pe zapada imaculata din jur, se intoarce spre padure pe propriile-i urme si dispare printre copacii trosnind ce-si trosnesc parca oasele de frig sau revenindu-si si ei din nemiscarea cu care au urmarit intalnirea noastra, a mea si a lupului cu ochi de aur.

O "scrisoare deschisa" privind un incident in firma la care lucram

Scrisoare deschisa

[ca altfel nu se poate citi]

Of, of, of si-un cartof, iata ca am avut parte de o alta zi la servici care se termina sub imprejurari nu tocmai placute. Parca zilei de ieri, zi de marti, i s-a cerut un bis. [Era mai bine sa fi bisat ziua de sambata sau pe cea de duminica ;)] [ ;) = ha, ha, ha]

            Probabil o sa va intrebati de ce am ales acest mod de adresare, in scris, cand poate era normal sa-mi exprim gandurile prin viu glas. Motivul principal ar fi faptul ca am mai multe ganduri pe care vreau sa le exprim, iar unele din ele ar putea fi omise in cazul unei conversatii sau discutii in care exista riscul sa fiu intrerupt, contrat. Alt motiv este acela de a ramane o expresie scrisa a acestor ganduri, care la un moment dat sa poata fi revazute, eventual chiar sub forma unei “probe”. Poate ca toate gandurile noastre ar trebui sa se astearna automat pe hartie sau sa fie inregistrate undeva, fizic, pentru a putea fi candva revazute, ca o marturie a ceea ce am gandit, a ceea ce nu am gandit sau infaptuit candva. Poate ca astfel am putea intr-adevar invata din greselile noastre si/sau ale altora, poate am fi mai oameni o data cu trecerea timpului.

            Dar ajunge cu atata filosofie, ca riscam sa murim cu mintea imbarligata, ca Freud. Stau insa si ma intreb de ce, ca de atatea alte dati, apar discutii de acest gen in colectivul acestei firme, si mai ales de ce sunt initiate din nou de Mateo (cel putin asa am inteles). Si de ce, o persoana care este acuzata de anumite fapte sau intentii, nu este chemata sa participe la aceasta discutie. In ceea ce ma priveste, as aprecia in mod deosebit daca pe viitor voi fi chemat [ca sa nu zic invitat ;)], in eventualele si foarte probabilele discutii ce vor mai fi si in care persoana mea va fi implicata. Cred ca este destul de usor ca cineva sa-si faca o parere nu foarte obiectiva asupra unei alte persoane atunci cand acesteia din urma i se aduc acuze ori i se atribuie in mod intentionat sau nu anumite exprimari, fapte sau intentii.

            Si astfel, sa trecem la oile noastre, cate una pe rand, chiar daca lor le place sa mearga buluc ;).  In primul rand, vreau sa-i adresez lui Mateo cateva ganduri in mod special, iar in general tuturor celor care vor sa asculte...Problema este ca m-am cam saturat. Nu stiu, o fi de la cheeseburger ;). Serios, mi-a cam ajuns cate bete prin gard mi-au fost adresate. Si ma cam apuca dracii, adica asa ma enervez......;). [ca sa citez un clasic in viata, adica pe mine insumi]. Si nu stiu cum se face, dar eu cand ajung la saturatie fata de ceva anume, rabufnesc. Iar daca acel ceva mi-a cazut greu la stomac, chiar fac urat. Urat de tot. De tot. Da' de tot! Eh, si de masinatiile lui Don Mateo, m-am cam saturat. Da' de tot! Si presimt eu asa, ca un mic Nostradamus ce mi-s, ca o sa rabufnesc. Da' rau de tot. Si-o sa-l traznesc, cu urmatoarea ocazie in care ma calca pe coada mea de urs, de nu se vede om cu tovaras. Sau tovaras cu om. Si-o sa fie ce-o sa fie, o sa fie-o nebunie...Nu de alta, dar daca m-a muscat de atatea ori de fund, pur si simplu nu mai pot sta linistit la locul meu, caci nu mai am pe ce...Si atunci sar in sus...Sau sar la altul...La cine trebuie. Buuun. Dar aici intervine ceva, si anume gandul ca sefa in primul rand, precum si toti ceilalti din firma nu merita sa asiste la o cearta dura, un scandal in firma, acolo unde lucrurile ar trebui sa stea cu totul altfel. Astfel, de aici izvoraste dorinta mea ca aceasta atentionare pe care i-o transmit lui Mateo sa fie stiuta si de altii, care la o adica sa stie unde isi are radacinile rabufnirea mea, de ce reactionez chiar atat de dur si de transant. Bineinteles ca imi doresc sa nu se ajunga la situatii de genul acesta, dar nici nu pot sa inghit marsaviile cuiva la infinit. Nu pot sa neg ceea ce sunt, constructia mea interioara, psihica, temperamentala, morala. Iar atacurile la aceasta ma irita cel mai mult. Iar daca nu sunt iritat, incitat sa am asemenea reactii, nu le am. Pur si simplu.

            Iritant este si sa constati ca o persoana care are despre ea o parere de “Mare Macho” nu are bunul simt, raspunderea si verticalitatea de a pune in discutie moralitatea, bunul simt, integritatea altei persoane decat atunci cand aceasta este absenta. Este oribil. Eu cred ca am dat dovada, uneori cu riscul de a supara, ca spun verde in fata ceea ce am de spus, indiferent de pozitia sociala, de relatia de subordonare pe care o am fata de persoana careia ma adresez, adresare pe care imi place sa cred ca o fac in mod civilizat si respectuos. Si cred ca sunt in stare sa-mi recunosc propriile defecte si lipsuri, [pe care le stiu, dar nu tin minte care sunt ;)]. As fi curios, ce sanse ar avea Mateo ca, privindu-se in oglinda, dar privind in aceasta cu atentie si obiectivitate, repet, ce sanse ar avea sa aiba o reactie atat de draga lui, de genul “Ce-i porcaria asta?!”. [Aici fiecare poate sa liciteze...] Poate scriu cuvinte cam dure, dar am draci pe mine...Draci multi, mari si nabadaiosi. Da' nabadaiosi, nu asa...Auzi la el...Imi cere mie sa-i promit sa nu spun nimanui despre problema salariilor, dar el face tam-tam pe marginea acestei chestiuni. Iar eu, ca prostul, inculpat de acelasi Don Mateo, am ca prima reactie tendinta de a-mi pastra promisiunea, fiind astfel intre ciocan si nicovala, intre o promisiune facuta lui Mateo si una facuta lui Sefa. [sper sa nu se supere Sefa pentru ca-mi permit sa-i spun asa, Sefa. Dar Doamna D. mi se pare prea distant, “Sefa” mi se pare mult mai potrivit fata de apropierea pe care “simt ca o simte” fata de noi]. Dar unii oameni nu merita sa le acorzi increderea ta, cuvantul tau, respectul tau, atata timp cat ei insisi nu si le acorda. Atata timp cat pentru Mateo nici macar cuvantul lui nu inseamna nimic, de ce ar da doi bani pe al altuia? De ce sa nu-l murdareasca cu intrigile si masinatiile lui?

            Nu m-ar mira sa “aflu” ca si eu cotrobai prin actele firmei, prin calculatorul sefei sau al altuia, sau prin cine stie ce. Doar daca Mateo poate umbla la calculatorul sefei dupa ce aceasta pleaca acasa, cu fel de fel de CD-uri sau dischete, de ce sa nu “umble” si Catalin. Ce, el e mai prost? Sau mai corect, sau mai cu bun simt? Ei as! C'esti copil? Parol? Da, ce sa spun, de aia nu puteam eu dormi noaptea, ca nu stiam salariul Marietei, al lui Mateo sau al Amelutei. Sau al oricarui altcuiva. Al meu da, ma interesa. Dar al celorlalti...Stiindu-l pe al meu, puteam sa-l banuiesc pe al celorlalti. Confirmarea a celor banuite de mine a venit o data cu desconspirarea acestora de catre Mateo, la insistenta lui de a mi le spune. Repet, la insistenta lui. Nu l-am intrebat eu ce are in diplomat. El, la restaurant, l-a deschis si mi-a aratat o ciorna cu cateva numere scrise pe ea. El avea de fapt nevoie de parerea mea, daca si eu cred ca acele sume reprezentau intr-adevar salariile noastre.

            Ma uitam aseara la tembelizor. La “Din dragoste”. Nu radeti! Am spus “Nu radeti!”. Deci asa, nu va puteti abtine...Bineee...Si acolo, in monitorul ala mic, in care nu stiu cum incapea ditamai studioul de tembeliziune, un nene spunea, fiind intrebat daca s-a certat vreodata cu nevasta: “Nu avem si-asa destule necazuri, de ce sa ne mai certam si intre noi, de ce sa ne facem unul altuia probleme?” [am citat din memorie][256 MB][;)] Asa si la firma...Nu stiu de ce pe unii ii mananca in sezatoare sa creeze intrigi, tensiuni, momente incordate. Pe care unii le acceptam cateodata, nevrand tocmai sa le tensionam mai mult. De exemplu, desteptul ala de Catalin pe care imi vine cateodata sa-l dau cu capul de toti peretii, sa i se mai dezmorteasca putin neuronul ala rahitic din zona parietala stanga. Auzi la el, Katandy !? Parca l-o fi facut ma-sa cu vreun guru indian. Ei, Catalin asta, vorbeste intr-o joi cu sefa ca a doua zi, vineri, [parca dupa joi venea vineri in saptamana aceea], adica vineri, sa faca antemasuratoarea la B. [da, da, in vinerea aia care a cazut chiar dupa joi]. Ok, a ramas cum au stabilit [Stalinskaya] iar sefa a mers la dansa in birou sa se pregateasca de plecarea spre casa, cred. Don Mateo Corleone, vestit roman printre romani, [cititi cum vreti, cu sau fara diacritice], lucra la vestitul software pentru masuratori, in vestitul si vesnicul Excel. Microsoft Excel. Minisoft Excel. Minisoft Excelent. Si dupa vreo cinci minute de adanci cugetari la imponderabilitatea spatiala a baloanelor de sapun, imensitatea universului personal si relativitatea propriilor cugetari, lanseaza un anunt de mica dar mare publicitate: “Sa vezi ce antemasuratoare meseriasa fac eu maine la B. cu programul meu meserias” [am citat tot din memoria pe care am uitat unde am pus-o; oi fi pus-o la Trezorerie, poate iau ceva dobanda]. Ei, atunci tampitelul ala de Catalin ce gandeste cu neuronul ala care se mutase intre timp in zona occipitala dreapta a craniului sau: Bai nenica, ce dracu' sa ma mai apuc eu de antemasuratoare, sa ma fac eu de ras in fata programului lui Mateo? Nu e pacat de splendoarea mea de neuron sa fie injosit de hoardele de neuroni ai lui Mateo? Al naibii sa fiu daca maine [adica in vinerea aia de dupa joia care era inainte de vinerea de dupa joia aia de dupa miercuri], adica vineri, mai aduc vorba despre masuratoarea aia de la B. Intepenimi-ar gatul in fularul ala de matase pe care nu-l am, lovi-m-ar cel mai mare noroc din lume, impiedicam-as de un sac de bani, crapa-ar butoiul cu sanatate deasupra mea daca nu fac eu pe prostul si pe nesimtitul, chiar cu riscul de a o supara pe sefa, ceea ce de fapt s-a si intamplat. [treaba cu supararea, nu cu blestemele]. Si Catalin a mai avut si neobrazarea si nerusinarea si necuviinta si nesimtirea sa ii spuna lui Mateo ce s-a intamplat in joia si vinerea ce veneau nu stiu cum una dupa alta si una inaintea celeilalte. Si ce daca i-a spus? Era o vorba cu niste caini care urla la luna, dar nu mai stiu cum era vorba aceea [sic!]

            Si nu a fost singura ocazie cand Katandy ala din Nepal [sau cu stramosi pe acolo] a suparat-o pe sefa, vrand de fapt sa nu o supere cu unele discutii intre colegi. Era o alta vorba pe la noi, ceva cu nu stiu cine care cedeaza. Sau nu se potriveste? Oricum, am scris-o, ramane scrisa, ca pe computer nu se mai poate sterge ceva deja scris [sau nu stiu eu].

            Si uite asa, imi vine in minte un moment dintr-o nu stiu care zi, dintr-o nu stiu care luna, cand sefa ne-a intrebat ceva de genul : “Aveti de gand sa plecati din firma?”. Si cred ca in mintea multora dintre multii angajati, exceptie facand Mateo, statea raspunsul: “Depinde de Mateo.”. Destul de dur, dar, cred, adevarat. De fapt sunt pretty sure, adica as paria un leu greu pe raspunsul asta.

            La naiba, nimeni nu e perfect. De fapt de ce la naiba, cred ca ar trebui sa multumim naturii pentru asta. Dar un mare adevar [dupa mine] este ca totul tinde spre perfectiune, intr-un fel sau altul. Adica lucrurile se mai indreapta. La fel si oamenii. [sa speram ca si vremea si vremurile]. Dar sunt unele lucruri pe care mi-e greu sa le inteleg. Oi fi eu mai neintelegator. Sau cam prostut, sarac cu duhul. De exemplu, nu inteleg invidia. Sau curiozitatea aia de baba. Mai ales la un barbat. Sau raca pe meritele si calitatile altora. Inteleg insa ca, nefiind siguri pe propriile puteri si capacitati, unii isi pot forma un complex de superioritate cu atat mai malefic cu cat nu prea are baze reale. Nu inteleg de ce sa spui ceea ce ai de spus pe ocolite, cu apropouri, pe ascuns, cu voce soptita, cand poti sa o faci raspicat, argumentat, clar, mai ales atunci cand aduci atingere unei persoane sau faptelor si vorbelor acesteia. Presupun ca acest mod ascuns de a spune ceva este chiar primul semn ca ceva nu este in ordine, ca te ascunzi, ca faci aprecieri fara o baza tocmai reala.

            Oricum, ma vad nevoit sa fiu mereu in alerta, sa fiu circumspect, in sensul ca nu pot sti ce conotatii, ce lumina vor avea faptele si vorbele mele viitoare, transmise fiind altora de catre o alta persoana, deformate mai mult sau mai putin, in mod mai mult sau mai putin voit. Poate trebuie sa-mi schimb timpul si modul de reactie, sa raspund provocarilor mai pe moment si mai dur, nepermitand astfel crearea unui precedent care la randul lui sa induca alte situatii de acel gen, pe motivul ca “a mers o data, merge si a doua oara”. Dar relatiile interpersonale sunt atat de complexe, de interpatrunse, incat risc ca printr-o reactie de-a mea adresata strict unei persoane sa lezez buna intentie a altei persoane si relatiile mele cu aceasta.

            Am spus-o si o repet, pentru ca cred in aceste cuvinte: atmosfera din firma este in general buna, placuta, destinsa, constructiva. Exista insa scapari. E si normal. Scapari din partea fiecaruia dintre noi. Fiecare gresim uneori, mai mult sau mai putin grav. Si fiecare invatam din greseli [tot asa, mai mult sau mai putin, mai repede sau mai tarziu]. Exista totusi si greseli si discutii pe marginea acestora care, dupa observatiile mele, se cam repeta. Si, cu parere de rau, [o spun sincer], multe discutii pornesc de la Mateo. Un Mateo cu care ma inteleg, chiar bine pot sa spun, [cel putin asa credeam in ultimul timp], de care pot sa spun ca m-am apropiat chiar si din dorinta de a-i sugera ca uneori nu procedeaza tocmai bine, corect, atat fata de el cat si fata de ceilalti. Dar totusi persista in a face unele gesturi si afirmatii care deranjeaza. Care deranjeaza in mod repetat. Chiar aceste randuri au si scopul de a-i mai trage inca o data un semnal de alarma. Sper sa nu se supere, chiar daca am folosit si expresii si cuvinte mai dure. Nu o fac cu rau. [o fac cu tastatura][un pic si cu mouse-ul][si numai cu doua degete, ca nu pot sa tastez cu toate zece][in nici un caz cu douazeci].

             Asadar, azi este ziua de dupa ieri. [culmea, e joi][alta joi][inainte de vineri][alta vineri][de dupa alta joi]. Hai ca nu mai stiu ce zi e azi. Si ma apuca toti dracii...Si asa ma enerveaza...Nu radeti! Am spus “Nu radeti!” Da? Bineee... Si poate...Poate de azi [joi] va fi altfel [daca nu stiati, e joi, inainte de vineri][nu de alta, dar mi-am adus aminte]. Cu Mateo trebuie sa fac altceva. Sa-l imbat. Da' rau de tot. [sau bine de tot]. Si sa-i dau sa fumeze. Ca sa-i vina sa bea. Si tot asa, pana la ziua. Si apoi sa-i spal creierul. Sa-i spun ca e cel mai tare tip pe care il stiu. Si la propriu si la figurat. De fapt, ca poate fi. Daca vrea. Depinde cum alege. Caci poate sa aleaga. Trebuie doar sa stie sa aleaga. Ca eu cu fetele nu am treaba. Dar nici ele cu mine. Nici la firma, nici aiurea. Eu am ceea ce am cu Mateo. Ca asa ma enerveaza...Si ma apuca toti dracii. Si iar fumez. Si de ce fumez, imi vine sa fumez. Si iar fumez. Si apoi beau. [Nescafe, nu va ganditi la altceva]. Ca e si concurs. Imi trag un Hummer, cum n-a vazut Ploiestiul. Nici Mateo. Asa, na, de-al dracului. Sa moara de ciuda. Baietii din cartier. Nu Mateo. Ca Mateo a zis ca-si ia si el. Tot un Hummer. Da' eu ii pun si DVD player. Na! Asa! Si il fac decapotabil. Na! Asa! Si cand vreau sa fumez, ma duc in Hummer [era sa scriu humerus, cubitus, radius]. Hai ca am plecat. Cu Hummer-ul. Ma duc sa fumez. Ca azi e joi. Si maine vineri. [stiti, nu? Parca v-am mai spus...]

Pestisorul de aur sa ne implineasca fiecaruia o singura dorinta:

aceea de a ni se implini toate dorintele.