luni, 13 februarie 2012

Nemarginire

     Tristete. Nemarginita tristete. Ochii tristi, privirea pierduta, lipsita de orice licar de lumina, de bucurie, de copilarie. Ma uit la chipul lui, inocent, de copil de sase ani, innegurat de cine stie ce trairi, framantari, nepotrivite varstei si mai ales nepotrivite cu soarele arzator de deasupra noastra, in aceasta toamna inca fierbinte.
      Ultima zi de vacanta. De maine incepe iarasi scoala, trec in clasa a doua. El, Nelutu, mai are un an de asteptat pana va merge la scoala. Am petrecut multe zile de vacanta impreuna, jucandu-ne in jurul blocului sau acasa la vreunul din noi. De fapt, cine nu ne cunoaste crede ca suntem frati. Mai tot timpul impreuna, eu putin mai rasarit, el mai plapand, mai linistit, parca respectandu-mi cei doi ani in plus ai varstei.
     Azi am ales sa ne petrecem ultima duminica de vacanta in spatele blocului, jucandu-ne pe o patura si adaugand un alt strat de bronz pe pielea deja aramie. Un intreg arsenal de jucarii ne inconjoara, masinute, mingi, soldatei, indieni de plastic, si cate altele. Taica-meu se invarte in jurul nostru cu nelipsitu-i aparat de fotografiat, tacanitul declansatorului alterneaza cu zumzetul tragerii filmului in aparat. Eu incerc sa gasesc pentru noi, amandoi copii, diverse pozitii care de care mai haioase. Ma invart in jurul lui Nelutu, ma scalambai, ma prostesc si ma copilaresc doar doar l-oi face sa zambeasca, sa intre in joc. Fara succes. Nici o tresarire, nici un zambet, nici un gest normal pentru un copil iesit la joaca intr-o zi calduroasa de toamna.
     Doar tristetea, nemarginita tristete ce-l invaluie. Chiar ma intreb cum vor iesi pozele, daca vor reusi sa surprinda durerea asta fara de seaman de pe chipul lui. Taca-meu, surprins si el de aerul atat de melancolic al lui Nelutu, incearca cu o rabdare surprinzatoare pentru mine sa-l scoata din starea asta, sa-i smulga un zambet, sa-i provoace revenirea in lumea noastra de copii fara griji, fara pacate. Fara nici un rezultat. Fara nici o tresarire din partea lui Nelutu. Doar tristete, fara de motiv, fara de sens, fara de sfarsit.
     Oarecum resemnati, eu mai incerc sa-l antrenez in joaca, sa-l fac sa rada, sa-l trezesc pur si simplu la viata, in timp ce taica-meu renunta si el la a ne mai face fotografii, fumeaza o tigara ingandurat acum si el, apoi ne paraseste spunandu-ne sa nu mai intarziem mult, seara fiind si ea de-acum aproape, iar a doua zi eu urmand sa merg devreme spre scoala.
     Ceea ce si facem, dupa cateva alte incercari ale mele de a inviora atmosfera. Obosit si fizic si mental, strang jucariile si patura, surprins ca participa si Nelutu la asta, absolut absent, dar participa. Ma uit la el cat de cumplita ii este apasarea sufleteasca, tristetea, si simt cum parca ma invaluie si pe mine aceeasi ceata sufleteasca, aceeasi deprimanta stare de insingurare. Cu patura si mingea si o plasa de jucarii intr-o mana, si cu cealalta tinand strans mana lui Nelutu, dam ocol blocului si urcam apoi scara fiecare spre locuinta sa, el oprindu-se la etajul intai, eu continuand spre ultimul, al patru-lea. La despartire ii urez noapte buna, ii spun ca ne vom revedea maine, apoi il parasesc cu inima grea, cu ochii umezi si cu un nod in gat, cuprins parca de un spirit de camaraderie fata de Nelutu, fata de trairile lui.
     E dimineata. Prima zi de scoala a noului an. Uniforma, ghiozdan, batista, verificat unghii, trantit usa in urma si zbughit in strada, unde ma asteapta deja copii vecini de bloc si colegi de clasa sau de scoala. Voiosi si plini de povesti stranse in vacanta care abia asteapta sa fie spuse, topaim spre scoala. Scoala care ne primeste luminoasa, curata, parca nou nouta, usor misterioasa, cu aceleasi vechi mistere care asteapta an de an sa fie redescoperite. Ne asezam intr-un final in banci, statui ale unor spiridusi gata sa-si intampine vrajitorul, in cazul nostru invatatorul sau invatatoarea. Care, iata, intra acum in clasa, isi ocupa pozitia regala in spatele catedrei si incepe militareasca procedura a apelului.
     Trece de mine, astept terminarea catalogului inspectand sala de clasa, curios totodata de ceea ce va urma, de ce minunatii vom mai afla si in acest nou an de scoala. Brusc, trezindu-ma oarecum dureros din reverie, usa clasei se da de perete si in cadrul ei apare tata, palid, mai batran decat il stiu, cu privirea-i cautandu-ma febril, iar, odata ce m-a gasit, spunandu-mi cu glasul frant, inecat de o durere necunoscuta mie:
     - Catalin, vino acasa, a murit Nelutu.
     Atat. In afara de eu si el, nu mai exista nimic. Ne vorbim din ochi, doar noi putand intelege tristetea de ieri si vestea de astazi. Doar noi putem intelege ramasul-bun mut ce ne-a fost adresat ieri, intr-o minunata zi de toamna calduroasa. Doar noi intelegem regretul lui Nelutu de a renunta la tot pentru a pleca sa cunoasca alt adevar, de a vedea alta lumina si de a simti alta caldura. Doar noi intelegem cat de limitata era nedumerirea, neintelegerea si necunoasterea noastra si cat de nelimitata era tristetea lui Nelutu, in o ultima zi, pentru mine de vacanta, pentru el de viata.
     Ies din clasa, mana in mana cu tata, pasind muti spre locul in care Nelutu ne asteapta, senin si eliberat, sa ne eliberam si noi de datoria de a ne lua ramas bun de la el.
     Si, pana la acceptare, va ramane tristetea. Nemarginita tristete.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu