Ochii

 Nu-mi mai simt nimic. Nici maini, nici picioare, nici chiar gandurile. Stau incremenit, incapabil de cea mai mica miscare, de cel mai mic gest. Incremenit, imobil si inexpresiv ca un tupilak in mijlocul unei mari inghetate. Pana si ochii imi sunt imobili, incapabili macar sa clipeasca, sa schimbe punctul pe care e focalizata privirea. Pentru ca ceilalti ochi, in strafundul carora privesc si ma pierd, imi atrag privirea la fel de inevitabil si fara de scapare precum o gaura neagra care devoreaza fara drept de apel materia din juru-i.
Ochi hipnotici, fermecati, vrajiti, atat de adanci incat poti ghici in ei atatea si atatea povesti pline de vraja si experiente de viata. Razbate din abisul lor intelepciunea ce numai o fiinta superioara, puternic legata de estenta firii si de natura o poate dobandi si acumula. Razbate atata putere si stapanire de sine incat imi simt parca sangele cum, desi inghetat in vene in frigul iernii, se scurge prin talpi in zapada imaculata de-abia asternuta.
Izvoraste din ei atata viata, vitalitate, agerime si istetime incat pare sa ma cuprinda si pe mine o cunoastere si autocunoastere superioara, o intelegere mai buna a vietii si a lumii, a naturii si a legilor ei. Simt ca si cum fiinta imi devine atat de eterica, de atotcuprinzatoare si atotcunoscatoare incat ma confund parca cu universul aspatial, atemporal si fara de sfarsit sau inceput.
Dar iubirea ... Mai puternica decat tot ceea ce se revarsa din ochii aceia este poate iubirea, iubirea ancestrala de viata, de lume, de natura, de soare, de padure, de rauri si lacuri, de munti si dealuri, de mama si de urmasi, de libertate de simtire si actiune,  de urlet in salbaticie si de joaca nebuna alaturi de ceilalti.
Timpul a stat in loc, spatiul s-a contractat, nimic nu mai exista in jur decat ochii, ochii mei si ceilalti. Un schimb mutual de priviri purtatoare de imagini, trairi si simtiri pure, curate si nealterate, ca de la facerea lumii. Si inseseizabil, iesind parca brusc la lumina, simt o puternica toleranta si acceptare reciproca, ca o comuniune spirituala, cognitiva si senzoriala ce ne face a simti si gandi ca o singura fiinta. Simt cum caldura si viata si energia imi invadeaza trupul paralizat, cum simturile si simtirile nu doar ca imi revin, ci se inalta spre cote neatinse pana acum, cum realitatea spatiului si timpului revine mult mai detaliata si mai plina de date si semnificatii.
Disting acum nu doar ceilalti ochi, ci si figura, statura, expresia chipului si a intregului trup. Realizez ca nu mi-a mai fost dat sa intalnesc vreodata o astfel de frumusete, de naturalete, delicatete maiestuoasa si forta impetuoasa. Un echilibru atat de perfect intre expresia fizica si cea spirituala, interioara. O putere atat de mare de a impresiona in mod pozitiv doar prin ceea ce esti, nu prin ceea ce ai sau ce poti.
Mai ramanem un timp asa, nemiscati, privindu-ne ochi in ochi. Nu mai simt altceva decat placerea de a ma pierde in adancul acelor ochi, bucurandu-ma de aceste clipe unice, pe care nu stiu daca voi mai avea sansa de a le trai inca o data.
Apoi, brusc, lupul se intoarce si pleaca. Face cativa pasi indepartandu-se. La fel de brusc se opreste si se intoarce pentru o ultima oara spre mine, privindu-ma din nou direct in ochi, cu acceptare, bunavointa, ca de la egal la egal, chiar cu iubire, cred.
Priveste apoi spre luna plina ce arunca sclipiri de diamant pe zapada imaculata din jur, se intoarce spre padure pe propriile-i urme si dispare printre copacii trosnind ce-si trosnesc parca oasele de frig sau revenindu-si si ei din nemiscarea cu care au urmarit intalnirea noastra, a mea si a lupului cu ochi de aur.