Am cunoscut candva un legionar. Fost legionar. Legiunea straina franceza. De fapt, legionar pana la capat, baietii astia raman legionari pana la marea trecere, poate si dupa.
Inca tanar, pana in patruzeci de ani. Ceva tatuaje, desigur cu motive ale legiunii. Bine facut, tuns scurt. Mereu cu o brisca zimtata dupa el, aproape mereu cu un chistoc atarnand in coltul gurii, parca dand foc fetei si asa arsa de soare.
Fost combatant pe pamantul Europei, al Americii de Sud, dar si prin nisipurile fierbinti ale Africii. Cu un frate cazut in lupta, undeva prin fosta Iugoslavie, chiar sub privirile lui. Subiect sensibil, dureros, dar pe care nu il refuza in discutii, povestind intamplarea parca cu o usoara detasare atinsa poate dupa cei sapte ani de legiune si dupa si mai multi de purtat durerea in suflet. Urme de rani pe trup, cosmaruri noaptea. Multe povesti de lupta, de viata cazona, tragice sau comice, dupa caz.
Casatorit acum, cu doi copii. Om gospodar, iubitor de cai si calarie, de caini, de natura si de oameni. Cu unele metehne profesionale, dar are circumstante atenuante. De exemplu, daca aude noaptea soricei prin peretii casei, scoate puscociul din dulap si face sita peretii. Inamicul trebuie nimicit, nu? Fara mila. Mai ales un inamic atat de infiorator, expert in camuflaj, in tehnici de evitare a dusmanului, in ambuscade. Si nu, nu glumesc, cazul e real.
Intamplarea face sa muncim impreuna. Sa mancam impreuna, sa bem, sa batem drumuri impreuna. Sa ne povestim vietile, sa ne impartasim sperantele. Incet, incet, chiar ne imprietenim. Ne vizitam in week-end-uri, in familie. Un gratar, o bere, o vorba, stiti voi. Destul de cazon si acasa. Impune ordinea, disciplina. Atat cu nevasta cat si cu copii. Nu exagereaza, dar e ferm. E ok. La fel de ferm e si cu caii, cu cainii. Cai are multi, caini vreo doi. Un husky si un nu mai stiu ce. A mai avut si un rottweiler, febletea lui, l-a iubit mult. A murit de ceva timp. Ii vad tabloul prin casa.
Oameni calzi, primitori. Ne povestim reciproc scene de viata, istoriile formarii cuplurilor, si cate si mai cate. Vorbim de sperante, de vise, de dorinte, planuri de viitor. Sunt inca tineri, oameni simpli, viata nu e tocmai usoara, doi copii...
A trecut week-end-ul. Din nou, la munca. O noua saptamana de tras din greu undeva langa Paris. Ne urcam in camion, el, la volan, incepe ca de atatea ori sa cante din toti bojocii un mars legionar si da talpa motorului. Trebuie sa facem plinul, oprim la benzinarie. Adapam camionul, se face ora opt, da sa porneasca motorul, dar suna alarma la mobil. Suna la opt fix, in fiecare zi. Deja m-am obisnuit cu asta, chiar daca nu am inteles pana acum de ce are pusa alarma la opt. Nu il vad sa faca ceva deosebit, sa ia vreun medicament, sa sune pe cineva, in sfarsit, sa dea vreun semn ca alarma aia are vreun rost. Sa fiu al naibii de nu il intreb care e faza cu alarma asta zilnica, de la ora opt dimineata. Zis si facut. Il intreb. Urmeaza o mica pauza, o mica tacere absoluta. Ii vad chipul oarecum aspru de legionar cum se inmoaie, ma priveste adanc cu ochii lui albastri si imi spune:
- Stii, in curand o sa-mi cunosti toata viata. Despre alarma ... stii ca am avut cu ceva ani in urma un caine, un rottweiler. Care a si murit de ceva timp. Ei bine, de la moartea lui, am setat alarma asta zilnica, pe telefon, la ora opt dimineata. Asa, in fiecare dimineata, la ora opt, ma gandesc la el. Si asta face sa imi incep ziua, si mai ales munca de fiecare zi, cu o amintire frumoasa.
Atat. Ma uit la el, ramasi fara cuvinte amandoi, cum chipul i s-a luminat parca de placerea impartasirii acestui mic secret. Dupa o clipa ca un moment de reculegere, roteste cheia in contact, sunetul dur si aspru al motorului ne trezeste parca din reverie si, amandoi cu cate un nod in gat, ne aprindem cate o tigara, ne mai privim o data cu inteles, ca semn al unei punti speciale ce ne uneste acum sufletele si apoi purcedem la drum, spre Paris.
Asadar, am cunoscut candva un legionar. Dur, aspru, ca o stanca. Oare?
