Contemplare

     Fosnet de frunze printre care adie o usoara si calda briza de vara. Razele soarelui se joaca vesele printre aceleasi frunze, desenand figuri abstracte pe asfaltul incins al aleii din parc.
     Noroc ca banca pe care stau se bucura de umbra oarecum racoroasa oferita de pletele verzi ale salciei sub care ma odihnesc. Trag alene din tigara mentolata si odata cu fumurile ce le expir se duc parca si gandurile fugare ce-mi strabat mintea, lasandu-mi in schimb placerea alunecarii in contemplatie, in amortire spirituala si un vid de senzatii.
     Ma las asadar cuprins de placerea de a contempla faptura minunata ce-mi atrage ca un magnet privirea de vis-a-vis, de pe o alta banca aflata de aceasta data in plin soare, in plina ploaie aurie de lumina. Stau acum nemiscat si o admir pe furis, cu frica de a nu o speria cu vreun gest nelalocul lui, de a nu tulbura aceste momente magice. Spre deosebire de mine, care o privesc mai mult pe furis, ea ma priveste direct, indelung, cu ochii ei negri, catifelati dar si patrunzatori. Din cand in cand, priveste vreo pereche de tineri indragostiti sau vreun pensionar solitar care trece prin fata noastra, intrerupand ca un bruiaj de moment legatura magica ce se infiripa intre noi.
     E atat de delicata ... Pare fragila, neajutorata, are un aer atat de nevinovat... Simtindu-mi pulsul usor crescut, ma intreb ce ar trebui sa fac, cum ar trebui sa reactionez. Sa ii fac vreun semn, sa o chem, invit langa mine? Sau dimpotriva, sa ma ridic si sa merg eu langa ea? Dar daca orice gest as face, se va speria? Ma va trata cu neincredere, cu suspiciune? Daca o voi alunga? E drept ca la felul in care ma priveste, cu o atentie insistenta, ce pot sa gandesc altceva decat ca ar vrea si ea sa ... nici nu stiu ce sa zic ... sa ne apropiem, sa ne cunoastem, sa infiripam o oarecare legatura...
     Ce o fi in mintea ei? E atat de dificil sa iei o decizie in asemenea momente ... Nu ca as fi vreun timid incurabil, dar cred ca prefer sa raman in aceasta contemplare nemiscata decat sa risc sa distrug magia acestor clipe si sa o alung. Ca si cu un vin bun. Unii prefera sa il pastreze in pivnita, sa stie ca e acolo si il pot savura mental cand vor, altii vor trece insa la actiune si il vor savura cu papilele gustative, chiar cu riscul de a il pastra apoi doar in amintire. Eu, in situatia mea, cum sa procedez? Sa trec neintarziat la actiune sau sa las lucrurile asa cum sunt si sa incerc sa lungesc cat pot de mult clipele astea magice? Cand o vad atat de diafana cum sta acolo si ma priveste cu ochii rotunzi mi-e si frica sa clipesc ca nu cumva sa descopar apoi ca a disparut, ca s-a pierdut in aerul fierbinte ca o fata morgana.
     Ah, nu, nu e posibil! Nu e drept, nu se poate una ca asta! Ma uit siderat la un alt tanar, probabil cam de varsta mea, cum se aseaza nonsalant tocmai pe acea banca, pe banca EI, pe banca ce nu putea fi decat a EI si a celui pe care l-ar fi accepta EA sa stea langa EA. Si, asa cum banuiam ca ar fi reactionat daca m-as fi apropiat de ea, daca as fi vrut sa ma asez langa ea, tresare nedumerita poate si ea de indrazneala tanarului, isi desface elegant aripile si zboara usor nervos spre soare, topindu-se in lumina orbitoare, lasandu-mi doar amintirea unei turturele gingasa, fragila, delicata, ce poate ar fi vrut sa-mi vorbeasca sau sa-i vorbesc, pe o banca, intr-un parc, intr-o calduroasa zi de vara.