Tarziu in noapte. Noapte placuta de toamna, lipsita de canicula verii tocmai sfarsite, dar si de racoarea prevestitoare de venirea iernii. Noapte cu stele abia licarind pe cerul luminat de felinarele bulevardelor pustii, din asfaltul carora se ridica abia perceputa caldura de peste zi, invaluind cladirile intr-un aer misterios, usor crepuscular.
Strabat singur, cu pasi mari si repezi, bulevard dupa bulevard, strada dupa strada, cautand mereu lumina galbuie ce cade discontinuu printre crengile arborilor adormiti si ei pe marginea trotuarului. Mai trece in fuga cate un taxi, in care parca pot ghici figura incercanata dar inviorata a soferului bucuros de vreun client intarziat cine stie cum si pe unde.
Ingan obsedant in minte o melodie ritmata, iute, incercand sa mentin acelasi ritm al pasilor, cuprins de o graba nemotivata, neimpusa, ci inconstienta, intrinseca, de a ajunge la adapost, in siguranta. Rad singur de graba mea, de usoara neliniste ce ma impinge de la spate, constient insa ca povestile, legendele mai putin placute ale orasului isi fac simtita prezenta si ma trag protectoare spre casa, spre camin.
Colo, ma latra somnoros un caine trezit de pasii apasati, dincolo o mata sare agil o poarta ferecata dincolo de care doarme netulburata vreo casa cu tot cu proprietarii ei. E fascinant cat de singur te poti simti, pe strazile pustii, cu atatia oameni totusi in jur dormind sub plapumile lor calduroase, imbratisati perechi-perechi sau strangand cate unul in brate perna favorita sau vreun colt de plapuma.
Imi place insa pustietatea si linistea asta, lipsa freamatului cotidian de pe strazile marelui oras, lipsa huruitului infundat al masinilor, lipsa claxoanelor, a soferilor injurand, a tipetelor de copil. Pot admira in liniste, desi grabit, cladirile pe langa care trec, curtile si gradinile, atat cat se ghicesc in bezna, vreo masina mai de soi parcata pe sub pomii ce-si lasa vestmantul de frunze argintii sa alunece la picioare, dezvelindu-si parca trupurile batrane, pline de varice si noduli.
Usor, usor, ma apropii de destinatie. Mai am un bulevard si apoi ramane de strabatut parcul campusului al carui locatar vremelnic sunt in calitate de student. Trec pe langa impunatoarea si strategic amplasata biserica atat de familiara deja, calc trotuarul prin fata vilelor somptuoase, inviorat de gandul ca in curand ma voi putea lasa purtat in lumea viselor, in atat de confortabilul, acum, pat cu arcuri de camin studentesc.
Tac, tac, tac, tac. Parca aud deodata in urma-mi, departe, ecoul pasilor mei grabiti. Ciudat insa cum a aparut asa, deodata, ca de nicaieri, neanuntat. Sau sa nu fie ecoul, sa fie oare alti pasi in urma, pasi facuti de altcineva la fel de grabit, de nerabdator sa ajunga undeva? Dar daca nu e nerabdator sa ajunga undeva, ci pe cineva? Si daca e asa, pe cine? Oare nu pe mine?
Simturile mi se ascut, linistea noptii intrerupta atat de ritmic de zgomotul pasilor proprii si starini parca imi sparge timpanele, vederea parca imi joaca feste, vazand tot felul de umbre miscatoare acolo unde totul e imobil si adormit in jur, totul in juru-mi a capatat parca o claritate de cristal. Maresc cadenta pasilor, curios ce efect va avea asupra ecoului din urma. Efectul e usor bulversant, departe de cel sperat. Pasii ceilalti se iutesc si ei, nervosi poate de schimbarea de ritm. Simt o asprime, o oarecare furie in ritmul si fermitatea celorlalti pasi, ca si cum le-as fi gresit cu ceva. Ei bine, cu sau fara suparare, iutesc si mai mult ritmul, cu atat mai mult cu cat am intrat pe poarta campusului, pasind astfel intr-un spatiu nu foarte prietenos, ci intunecat, invaluit intr-o liniste mormantala. Pasii aceia obsedanti ma urmeaza infailibili, de neoprit. Aproape alerg, copacii de pe marginea aleii se apleaca parca amenintatori spre mine, vrand sa ma incetineasca, sa-mi incetineasca ritmul, sa ma arunce in ghearele celorlalti pasi care par chiar sa reuseasca sa se apropie, tot mai mult pe masura ce eu insumi ma apropii de camin, de protectia locului atat de familiar. Iata, am ajuns in lumina felinarului de la coltul cladirii, se vad chiar geamuri luminate palid ale unor camere de cheflii, cand aud o voce gatuita de efort, abia reusind sa strecoare printre buze, soptind:
- Nu va suparati, va rog, caut caminul ...
Imposibil. O voce umana. Dar de unde vine, cand tot ce era viu in noapte eram eu si cu pasii aceia obsedanti, nimicitori, atat de iritanti in ritmul lor identic cu al pasilor mei? Imi simt prin fiecare celula a corpului sangele inghetat, incremenit in vene, cum se topeste si isi reia cursul, imi revin la viata simturile blocate, si, izbucnind intr-un ras isteric, eliberator, navalnic, reusesc sa strecor: Acesta e, aici stau si eu.
Si, stapanit, invadat de acelasi ras fara de sfarsit, intru in camin si ma indrept spre camera unde, intr-o noapte calda de toamna, ma asteapta imparatia patului meu regal de student.
