Dar-ar bila-n capu' porcului

     Se uita la mine siderat, socat, cu o expresie tampa pa fata-i arsa de soarele de munte. Se uita la mine, se uita la cantar, iar la mine, se uita in juru-i, la cantar, la mine iar. Parca i-ar fi fost spalat creierul instantaneu de cine stie ce masinarie ruseasca cu lampi. Cred ca si daca incercam sa-i explic teoria relativitatii avea o expresie mai de doamne-ajuta pe chipu-i muncit de nevoi. Pana la urma, renuntand parca la orice asteptare de la viata, de la destin, soarta, dumnezeire, imi spune cu glas gatuit, abia perceptibil, sa mergem sa ii fac bonul de primire.
     A venit omul dis-de-dimineata, cu noapte in cap, sa predea un animal. Un porc. Animalul, nu omul. Grasut, roz bonbon. Tot porcul, nu omul. Am dat porcul jos din caruta parcata langa cantar, l-am suit cu chiu, cu vai, pe cantar si l-am cantarit, operatiune facuta de atatea si atatea ori cu alte prilejuri si, bineinteles, cu alte animaloase. Porcu', numa' bun. Vreo' suta douazeci. De kile. Atat zicea cantarul. Nu si proprietarul. Nu era prima data cand nu batea cantarul cu estimarea proprietarului. Si nu e prima data cand urmeaza circul. Care circ? Pai cum numiti domniile voastre spectacolul urmator: se da jos animalul (in speta porcul); se verifica cantarul, la zero; se urca proprietarul pe cantar si se verifica greutatea acestuia, comunicata mie in prealabil; cantarul corespunde si gol, si cu proprietarul cocotat pe platforma; se urca porcul; din nou; cu tot cu zvarcolelile de rigoare, eventual o tura, doua prin curtea abatorului, si cu tot cu guitaturile nelipsite, de stie tot orasul ca avem un client nou la condamnarea la moarte prin tehnica ciocanului cu bila. Nu (mai) sunt surprins nici daca proprietarul ii tine companie porcului sau animalului in general pe cantar, sa verifice greutatile cumulate. Eventual tot procesul se reia, pana la ajungerea la o concluzie comuna, adoptata si asumata cu majoritate absoluta.
     Cu toate aceste proceduri absolut stiintifice, stapanul bestiei e tot nemultumit, nedumerit si neimpacat cu totul de rezultatul anchetei gravitationale. El sustine ca monstrul trebuie sa fie mult mai atras de pamantul patriei, fapt ce s-ar traduce prin mai multe kilograme indicate de cantar. Eu o tin pe-a mea, fiind partizanul declarat al descoperirilor stiintifice cu precadere din domeniul stiintelor exacte, in speta cantarul, el foloseste argumentul evaluarilor empirice, in speta la ochiometru. Neintrezarind nici o finalitate a razboiului nostru stiintific si informational, ajungand la capatul rabdarilor prajite si neprajite, ii trantesc, lovit de o inspiratie salvatoare de moment:
     - Auzi, nene, asta (si arat spre animalul de pa cantar) e porcul, nu e calul (indicand acum martoaga din fata carutei).
     Morala: porcu' nu-i ca calu' (cacofonie voita si asumata).

Contemplare

     Fosnet de frunze printre care adie o usoara si calda briza de vara. Razele soarelui se joaca vesele printre aceleasi frunze, desenand figuri abstracte pe asfaltul incins al aleii din parc.
     Noroc ca banca pe care stau se bucura de umbra oarecum racoroasa oferita de pletele verzi ale salciei sub care ma odihnesc. Trag alene din tigara mentolata si odata cu fumurile ce le expir se duc parca si gandurile fugare ce-mi strabat mintea, lasandu-mi in schimb placerea alunecarii in contemplatie, in amortire spirituala si un vid de senzatii.
     Ma las asadar cuprins de placerea de a contempla faptura minunata ce-mi atrage ca un magnet privirea de vis-a-vis, de pe o alta banca aflata de aceasta data in plin soare, in plina ploaie aurie de lumina. Stau acum nemiscat si o admir pe furis, cu frica de a nu o speria cu vreun gest nelalocul lui, de a nu tulbura aceste momente magice. Spre deosebire de mine, care o privesc mai mult pe furis, ea ma priveste direct, indelung, cu ochii ei negri, catifelati dar si patrunzatori. Din cand in cand, priveste vreo pereche de tineri indragostiti sau vreun pensionar solitar care trece prin fata noastra, intrerupand ca un bruiaj de moment legatura magica ce se infiripa intre noi.
     E atat de delicata ... Pare fragila, neajutorata, are un aer atat de nevinovat... Simtindu-mi pulsul usor crescut, ma intreb ce ar trebui sa fac, cum ar trebui sa reactionez. Sa ii fac vreun semn, sa o chem, invit langa mine? Sau dimpotriva, sa ma ridic si sa merg eu langa ea? Dar daca orice gest as face, se va speria? Ma va trata cu neincredere, cu suspiciune? Daca o voi alunga? E drept ca la felul in care ma priveste, cu o atentie insistenta, ce pot sa gandesc altceva decat ca ar vrea si ea sa ... nici nu stiu ce sa zic ... sa ne apropiem, sa ne cunoastem, sa infiripam o oarecare legatura...
     Ce o fi in mintea ei? E atat de dificil sa iei o decizie in asemenea momente ... Nu ca as fi vreun timid incurabil, dar cred ca prefer sa raman in aceasta contemplare nemiscata decat sa risc sa distrug magia acestor clipe si sa o alung. Ca si cu un vin bun. Unii prefera sa il pastreze in pivnita, sa stie ca e acolo si il pot savura mental cand vor, altii vor trece insa la actiune si il vor savura cu papilele gustative, chiar cu riscul de a il pastra apoi doar in amintire. Eu, in situatia mea, cum sa procedez? Sa trec neintarziat la actiune sau sa las lucrurile asa cum sunt si sa incerc sa lungesc cat pot de mult clipele astea magice? Cand o vad atat de diafana cum sta acolo si ma priveste cu ochii rotunzi mi-e si frica sa clipesc ca nu cumva sa descopar apoi ca a disparut, ca s-a pierdut in aerul fierbinte ca o fata morgana.
     Ah, nu, nu e posibil! Nu e drept, nu se poate una ca asta! Ma uit siderat la un alt tanar, probabil cam de varsta mea, cum se aseaza nonsalant tocmai pe acea banca, pe banca EI, pe banca ce nu putea fi decat a EI si a celui pe care l-ar fi accepta EA sa stea langa EA. Si, asa cum banuiam ca ar fi reactionat daca m-as fi apropiat de ea, daca as fi vrut sa ma asez langa ea, tresare nedumerita poate si ea de indrazneala tanarului, isi desface elegant aripile si zboara usor nervos spre soare, topindu-se in lumina orbitoare, lasandu-mi doar amintirea unei turturele gingasa, fragila, delicata, ce poate ar fi vrut sa-mi vorbeasca sau sa-i vorbesc, pe o banca, intr-un parc, intr-o calduroasa zi de vara.

Nemarginire

     Tristete. Nemarginita tristete. Ochii tristi, privirea pierduta, lipsita de orice licar de lumina, de bucurie, de copilarie. Ma uit la chipul lui, inocent, de copil de sase ani, innegurat de cine stie ce trairi, framantari, nepotrivite varstei si mai ales nepotrivite cu soarele arzator de deasupra noastra, in aceasta toamna inca fierbinte.
      Ultima zi de vacanta. De maine incepe iarasi scoala, trec in clasa a doua. El, Nelutu, mai are un an de asteptat pana va merge la scoala. Am petrecut multe zile de vacanta impreuna, jucandu-ne in jurul blocului sau acasa la vreunul din noi. De fapt, cine nu ne cunoaste crede ca suntem frati. Mai tot timpul impreuna, eu putin mai rasarit, el mai plapand, mai linistit, parca respectandu-mi cei doi ani in plus ai varstei.
     Azi am ales sa ne petrecem ultima duminica de vacanta in spatele blocului, jucandu-ne pe o patura si adaugand un alt strat de bronz pe pielea deja aramie. Un intreg arsenal de jucarii ne inconjoara, masinute, mingi, soldatei, indieni de plastic, si cate altele. Taica-meu se invarte in jurul nostru cu nelipsitu-i aparat de fotografiat, tacanitul declansatorului alterneaza cu zumzetul tragerii filmului in aparat. Eu incerc sa gasesc pentru noi, amandoi copii, diverse pozitii care de care mai haioase. Ma invart in jurul lui Nelutu, ma scalambai, ma prostesc si ma copilaresc doar doar l-oi face sa zambeasca, sa intre in joc. Fara succes. Nici o tresarire, nici un zambet, nici un gest normal pentru un copil iesit la joaca intr-o zi calduroasa de toamna.
     Doar tristetea, nemarginita tristete ce-l invaluie. Chiar ma intreb cum vor iesi pozele, daca vor reusi sa surprinda durerea asta fara de seaman de pe chipul lui. Taca-meu, surprins si el de aerul atat de melancolic al lui Nelutu, incearca cu o rabdare surprinzatoare pentru mine sa-l scoata din starea asta, sa-i smulga un zambet, sa-i provoace revenirea in lumea noastra de copii fara griji, fara pacate. Fara nici un rezultat. Fara nici o tresarire din partea lui Nelutu. Doar tristete, fara de motiv, fara de sens, fara de sfarsit.
     Oarecum resemnati, eu mai incerc sa-l antrenez in joaca, sa-l fac sa rada, sa-l trezesc pur si simplu la viata, in timp ce taica-meu renunta si el la a ne mai face fotografii, fumeaza o tigara ingandurat acum si el, apoi ne paraseste spunandu-ne sa nu mai intarziem mult, seara fiind si ea de-acum aproape, iar a doua zi eu urmand sa merg devreme spre scoala.
     Ceea ce si facem, dupa cateva alte incercari ale mele de a inviora atmosfera. Obosit si fizic si mental, strang jucariile si patura, surprins ca participa si Nelutu la asta, absolut absent, dar participa. Ma uit la el cat de cumplita ii este apasarea sufleteasca, tristetea, si simt cum parca ma invaluie si pe mine aceeasi ceata sufleteasca, aceeasi deprimanta stare de insingurare. Cu patura si mingea si o plasa de jucarii intr-o mana, si cu cealalta tinand strans mana lui Nelutu, dam ocol blocului si urcam apoi scara fiecare spre locuinta sa, el oprindu-se la etajul intai, eu continuand spre ultimul, al patru-lea. La despartire ii urez noapte buna, ii spun ca ne vom revedea maine, apoi il parasesc cu inima grea, cu ochii umezi si cu un nod in gat, cuprins parca de un spirit de camaraderie fata de Nelutu, fata de trairile lui.
     E dimineata. Prima zi de scoala a noului an. Uniforma, ghiozdan, batista, verificat unghii, trantit usa in urma si zbughit in strada, unde ma asteapta deja copii vecini de bloc si colegi de clasa sau de scoala. Voiosi si plini de povesti stranse in vacanta care abia asteapta sa fie spuse, topaim spre scoala. Scoala care ne primeste luminoasa, curata, parca nou nouta, usor misterioasa, cu aceleasi vechi mistere care asteapta an de an sa fie redescoperite. Ne asezam intr-un final in banci, statui ale unor spiridusi gata sa-si intampine vrajitorul, in cazul nostru invatatorul sau invatatoarea. Care, iata, intra acum in clasa, isi ocupa pozitia regala in spatele catedrei si incepe militareasca procedura a apelului.
     Trece de mine, astept terminarea catalogului inspectand sala de clasa, curios totodata de ceea ce va urma, de ce minunatii vom mai afla si in acest nou an de scoala. Brusc, trezindu-ma oarecum dureros din reverie, usa clasei se da de perete si in cadrul ei apare tata, palid, mai batran decat il stiu, cu privirea-i cautandu-ma febril, iar, odata ce m-a gasit, spunandu-mi cu glasul frant, inecat de o durere necunoscuta mie:
     - Catalin, vino acasa, a murit Nelutu.
     Atat. In afara de eu si el, nu mai exista nimic. Ne vorbim din ochi, doar noi putand intelege tristetea de ieri si vestea de astazi. Doar noi putem intelege ramasul-bun mut ce ne-a fost adresat ieri, intr-o minunata zi de toamna calduroasa. Doar noi intelegem regretul lui Nelutu de a renunta la tot pentru a pleca sa cunoasca alt adevar, de a vedea alta lumina si de a simti alta caldura. Doar noi intelegem cat de limitata era nedumerirea, neintelegerea si necunoasterea noastra si cat de nelimitata era tristetea lui Nelutu, in o ultima zi, pentru mine de vacanta, pentru el de viata.
     Ies din clasa, mana in mana cu tata, pasind muti spre locul in care Nelutu ne asteapta, senin si eliberat, sa ne eliberam si noi de datoria de a ne lua ramas bun de la el.
     Si, pana la acceptare, va ramane tristetea. Nemarginita tristete.