Pasii

Tarziu in noapte. Noapte placuta de toamna, lipsita de canicula verii tocmai sfarsite, dar si de racoarea prevestitoare de venirea iernii. Noapte cu stele abia licarind pe cerul luminat de felinarele bulevardelor pustii, din asfaltul carora se ridica abia perceputa caldura de peste zi, invaluind cladirile intr-un aer misterios, usor crepuscular.
Strabat singur, cu pasi mari si repezi, bulevard dupa bulevard, strada dupa strada, cautand mereu lumina galbuie ce cade discontinuu printre crengile arborilor adormiti si ei pe marginea trotuarului. Mai trece in fuga cate un taxi, in care parca pot ghici figura incercanata dar inviorata a soferului bucuros de vreun client intarziat cine stie cum si pe unde.
Ingan obsedant in minte o melodie ritmata, iute, incercand sa mentin acelasi ritm al pasilor, cuprins de o graba nemotivata, neimpusa, ci inconstienta, intrinseca, de a ajunge la adapost, in siguranta. Rad singur de graba mea, de usoara neliniste ce ma impinge de la spate, constient insa ca povestile, legendele mai putin placute ale orasului isi fac simtita prezenta si ma trag protectoare spre casa, spre camin.
Colo, ma latra somnoros un caine trezit de pasii apasati, dincolo o mata sare agil o poarta ferecata dincolo de care doarme netulburata vreo casa cu tot cu proprietarii ei. E fascinant cat de singur te poti simti, pe strazile pustii, cu atatia oameni totusi in jur dormind sub plapumile lor calduroase, imbratisati perechi-perechi sau strangand cate unul in brate perna favorita sau vreun colt de plapuma.
Imi place insa pustietatea si linistea asta, lipsa freamatului cotidian de pe strazile marelui oras, lipsa huruitului infundat al masinilor, lipsa claxoanelor, a soferilor injurand, a tipetelor de copil. Pot admira in liniste, desi grabit, cladirile pe langa care trec, curtile si gradinile, atat cat se ghicesc in bezna, vreo masina mai de soi parcata pe sub pomii ce-si lasa vestmantul de frunze argintii sa alunece la picioare, dezvelindu-si parca trupurile batrane, pline de varice si noduli.
Usor, usor, ma apropii de destinatie. Mai am un bulevard si apoi ramane de strabatut parcul campusului al carui locatar vremelnic sunt in calitate de student. Trec pe langa impunatoarea si strategic amplasata biserica atat de familiara deja, calc trotuarul prin fata vilelor somptuoase, inviorat de gandul ca in curand ma voi putea lasa purtat in lumea viselor, in atat de confortabilul, acum, pat cu arcuri de camin studentesc.
Tac, tac, tac, tac. Parca aud deodata in urma-mi, departe, ecoul pasilor mei grabiti. Ciudat insa cum a aparut asa, deodata, ca de nicaieri, neanuntat. Sau sa nu fie ecoul, sa fie oare alti pasi in urma, pasi facuti de altcineva la fel de grabit, de nerabdator sa ajunga undeva? Dar daca nu e nerabdator sa ajunga undeva, ci pe cineva? Si daca e asa, pe cine? Oare nu pe mine?
Simturile mi se ascut, linistea noptii intrerupta atat de ritmic de zgomotul pasilor proprii si starini parca imi sparge timpanele, vederea parca imi joaca feste, vazand tot felul de umbre miscatoare acolo unde totul e imobil si adormit in jur, totul in juru-mi a capatat parca o claritate de cristal. Maresc cadenta pasilor, curios ce efect va avea asupra ecoului din urma. Efectul e usor bulversant, departe de cel sperat. Pasii ceilalti se iutesc si ei, nervosi poate de schimbarea de ritm. Simt o asprime, o oarecare furie in ritmul si fermitatea celorlalti pasi, ca si cum le-as fi gresit cu ceva. Ei bine, cu sau fara suparare, iutesc si mai mult ritmul, cu atat mai mult cu cat am intrat pe poarta campusului, pasind astfel intr-un spatiu nu foarte prietenos, ci intunecat, invaluit intr-o liniste mormantala. Pasii aceia obsedanti ma urmeaza infailibili, de neoprit. Aproape alerg, copacii de pe marginea aleii se apleaca parca amenintatori spre mine, vrand sa ma incetineasca, sa-mi incetineasca ritmul, sa ma arunce in ghearele celorlalti pasi care par chiar sa reuseasca sa se apropie, tot mai mult pe masura ce eu insumi ma apropii de camin, de protectia locului atat de familiar. Iata, am ajuns in lumina felinarului de la coltul cladirii, se vad chiar geamuri luminate palid ale unor camere de cheflii, cand aud o voce gatuita de efort, abia reusind sa strecoare printre buze, soptind:
- Nu va suparati, va rog, caut caminul ...
Imposibil. O voce umana. Dar de unde vine, cand tot ce era viu in noapte eram eu si cu pasii aceia obsedanti, nimicitori, atat de iritanti in ritmul lor identic cu al pasilor mei? Imi simt prin fiecare celula a corpului sangele inghetat, incremenit in vene, cum se topeste si isi reia cursul, imi revin la viata simturile blocate, si, izbucnind intr-un ras isteric, eliberator, navalnic, reusesc sa strecor: Acesta e, aici stau si eu.
Si, stapanit, invadat de acelasi ras fara de sfarsit, intru in camin si ma indrept spre camera unde, intr-o noapte calda de toamna, ma asteapta imparatia patului meu regal de student.

Ochii

 Nu-mi mai simt nimic. Nici maini, nici picioare, nici chiar gandurile. Stau incremenit, incapabil de cea mai mica miscare, de cel mai mic gest. Incremenit, imobil si inexpresiv ca un tupilak in mijlocul unei mari inghetate. Pana si ochii imi sunt imobili, incapabili macar sa clipeasca, sa schimbe punctul pe care e focalizata privirea. Pentru ca ceilalti ochi, in strafundul carora privesc si ma pierd, imi atrag privirea la fel de inevitabil si fara de scapare precum o gaura neagra care devoreaza fara drept de apel materia din juru-i.
Ochi hipnotici, fermecati, vrajiti, atat de adanci incat poti ghici in ei atatea si atatea povesti pline de vraja si experiente de viata. Razbate din abisul lor intelepciunea ce numai o fiinta superioara, puternic legata de estenta firii si de natura o poate dobandi si acumula. Razbate atata putere si stapanire de sine incat imi simt parca sangele cum, desi inghetat in vene in frigul iernii, se scurge prin talpi in zapada imaculata de-abia asternuta.
Izvoraste din ei atata viata, vitalitate, agerime si istetime incat pare sa ma cuprinda si pe mine o cunoastere si autocunoastere superioara, o intelegere mai buna a vietii si a lumii, a naturii si a legilor ei. Simt ca si cum fiinta imi devine atat de eterica, de atotcuprinzatoare si atotcunoscatoare incat ma confund parca cu universul aspatial, atemporal si fara de sfarsit sau inceput.
Dar iubirea ... Mai puternica decat tot ceea ce se revarsa din ochii aceia este poate iubirea, iubirea ancestrala de viata, de lume, de natura, de soare, de padure, de rauri si lacuri, de munti si dealuri, de mama si de urmasi, de libertate de simtire si actiune,  de urlet in salbaticie si de joaca nebuna alaturi de ceilalti.
Timpul a stat in loc, spatiul s-a contractat, nimic nu mai exista in jur decat ochii, ochii mei si ceilalti. Un schimb mutual de priviri purtatoare de imagini, trairi si simtiri pure, curate si nealterate, ca de la facerea lumii. Si inseseizabil, iesind parca brusc la lumina, simt o puternica toleranta si acceptare reciproca, ca o comuniune spirituala, cognitiva si senzoriala ce ne face a simti si gandi ca o singura fiinta. Simt cum caldura si viata si energia imi invadeaza trupul paralizat, cum simturile si simtirile nu doar ca imi revin, ci se inalta spre cote neatinse pana acum, cum realitatea spatiului si timpului revine mult mai detaliata si mai plina de date si semnificatii.
Disting acum nu doar ceilalti ochi, ci si figura, statura, expresia chipului si a intregului trup. Realizez ca nu mi-a mai fost dat sa intalnesc vreodata o astfel de frumusete, de naturalete, delicatete maiestuoasa si forta impetuoasa. Un echilibru atat de perfect intre expresia fizica si cea spirituala, interioara. O putere atat de mare de a impresiona in mod pozitiv doar prin ceea ce esti, nu prin ceea ce ai sau ce poti.
Mai ramanem un timp asa, nemiscati, privindu-ne ochi in ochi. Nu mai simt altceva decat placerea de a ma pierde in adancul acelor ochi, bucurandu-ma de aceste clipe unice, pe care nu stiu daca voi mai avea sansa de a le trai inca o data.
Apoi, brusc, lupul se intoarce si pleaca. Face cativa pasi indepartandu-se. La fel de brusc se opreste si se intoarce pentru o ultima oara spre mine, privindu-ma din nou direct in ochi, cu acceptare, bunavointa, ca de la egal la egal, chiar cu iubire, cred.
Priveste apoi spre luna plina ce arunca sclipiri de diamant pe zapada imaculata din jur, se intoarce spre padure pe propriile-i urme si dispare printre copacii trosnind ce-si trosnesc parca oasele de frig sau revenindu-si si ei din nemiscarea cu care au urmarit intalnirea noastra, a mea si a lupului cu ochi de aur.

O "scrisoare deschisa" privind un incident in firma la care lucram

Scrisoare deschisa

[ca altfel nu se poate citi]

Of, of, of si-un cartof, iata ca am avut parte de o alta zi la servici care se termina sub imprejurari nu tocmai placute. Parca zilei de ieri, zi de marti, i s-a cerut un bis. [Era mai bine sa fi bisat ziua de sambata sau pe cea de duminica ;)] [ ;) = ha, ha, ha]

            Probabil o sa va intrebati de ce am ales acest mod de adresare, in scris, cand poate era normal sa-mi exprim gandurile prin viu glas. Motivul principal ar fi faptul ca am mai multe ganduri pe care vreau sa le exprim, iar unele din ele ar putea fi omise in cazul unei conversatii sau discutii in care exista riscul sa fiu intrerupt, contrat. Alt motiv este acela de a ramane o expresie scrisa a acestor ganduri, care la un moment dat sa poata fi revazute, eventual chiar sub forma unei “probe”. Poate ca toate gandurile noastre ar trebui sa se astearna automat pe hartie sau sa fie inregistrate undeva, fizic, pentru a putea fi candva revazute, ca o marturie a ceea ce am gandit, a ceea ce nu am gandit sau infaptuit candva. Poate ca astfel am putea intr-adevar invata din greselile noastre si/sau ale altora, poate am fi mai oameni o data cu trecerea timpului.

            Dar ajunge cu atata filosofie, ca riscam sa murim cu mintea imbarligata, ca Freud. Stau insa si ma intreb de ce, ca de atatea alte dati, apar discutii de acest gen in colectivul acestei firme, si mai ales de ce sunt initiate din nou de Mateo (cel putin asa am inteles). Si de ce, o persoana care este acuzata de anumite fapte sau intentii, nu este chemata sa participe la aceasta discutie. In ceea ce ma priveste, as aprecia in mod deosebit daca pe viitor voi fi chemat [ca sa nu zic invitat ;)], in eventualele si foarte probabilele discutii ce vor mai fi si in care persoana mea va fi implicata. Cred ca este destul de usor ca cineva sa-si faca o parere nu foarte obiectiva asupra unei alte persoane atunci cand acesteia din urma i se aduc acuze ori i se atribuie in mod intentionat sau nu anumite exprimari, fapte sau intentii.

            Si astfel, sa trecem la oile noastre, cate una pe rand, chiar daca lor le place sa mearga buluc ;).  In primul rand, vreau sa-i adresez lui Mateo cateva ganduri in mod special, iar in general tuturor celor care vor sa asculte...Problema este ca m-am cam saturat. Nu stiu, o fi de la cheeseburger ;). Serios, mi-a cam ajuns cate bete prin gard mi-au fost adresate. Si ma cam apuca dracii, adica asa ma enervez......;). [ca sa citez un clasic in viata, adica pe mine insumi]. Si nu stiu cum se face, dar eu cand ajung la saturatie fata de ceva anume, rabufnesc. Iar daca acel ceva mi-a cazut greu la stomac, chiar fac urat. Urat de tot. De tot. Da' de tot! Eh, si de masinatiile lui Don Mateo, m-am cam saturat. Da' de tot! Si presimt eu asa, ca un mic Nostradamus ce mi-s, ca o sa rabufnesc. Da' rau de tot. Si-o sa-l traznesc, cu urmatoarea ocazie in care ma calca pe coada mea de urs, de nu se vede om cu tovaras. Sau tovaras cu om. Si-o sa fie ce-o sa fie, o sa fie-o nebunie...Nu de alta, dar daca m-a muscat de atatea ori de fund, pur si simplu nu mai pot sta linistit la locul meu, caci nu mai am pe ce...Si atunci sar in sus...Sau sar la altul...La cine trebuie. Buuun. Dar aici intervine ceva, si anume gandul ca sefa in primul rand, precum si toti ceilalti din firma nu merita sa asiste la o cearta dura, un scandal in firma, acolo unde lucrurile ar trebui sa stea cu totul altfel. Astfel, de aici izvoraste dorinta mea ca aceasta atentionare pe care i-o transmit lui Mateo sa fie stiuta si de altii, care la o adica sa stie unde isi are radacinile rabufnirea mea, de ce reactionez chiar atat de dur si de transant. Bineinteles ca imi doresc sa nu se ajunga la situatii de genul acesta, dar nici nu pot sa inghit marsaviile cuiva la infinit. Nu pot sa neg ceea ce sunt, constructia mea interioara, psihica, temperamentala, morala. Iar atacurile la aceasta ma irita cel mai mult. Iar daca nu sunt iritat, incitat sa am asemenea reactii, nu le am. Pur si simplu.

            Iritant este si sa constati ca o persoana care are despre ea o parere de “Mare Macho” nu are bunul simt, raspunderea si verticalitatea de a pune in discutie moralitatea, bunul simt, integritatea altei persoane decat atunci cand aceasta este absenta. Este oribil. Eu cred ca am dat dovada, uneori cu riscul de a supara, ca spun verde in fata ceea ce am de spus, indiferent de pozitia sociala, de relatia de subordonare pe care o am fata de persoana careia ma adresez, adresare pe care imi place sa cred ca o fac in mod civilizat si respectuos. Si cred ca sunt in stare sa-mi recunosc propriile defecte si lipsuri, [pe care le stiu, dar nu tin minte care sunt ;)]. As fi curios, ce sanse ar avea Mateo ca, privindu-se in oglinda, dar privind in aceasta cu atentie si obiectivitate, repet, ce sanse ar avea sa aiba o reactie atat de draga lui, de genul “Ce-i porcaria asta?!”. [Aici fiecare poate sa liciteze...] Poate scriu cuvinte cam dure, dar am draci pe mine...Draci multi, mari si nabadaiosi. Da' nabadaiosi, nu asa...Auzi la el...Imi cere mie sa-i promit sa nu spun nimanui despre problema salariilor, dar el face tam-tam pe marginea acestei chestiuni. Iar eu, ca prostul, inculpat de acelasi Don Mateo, am ca prima reactie tendinta de a-mi pastra promisiunea, fiind astfel intre ciocan si nicovala, intre o promisiune facuta lui Mateo si una facuta lui Sefa. [sper sa nu se supere Sefa pentru ca-mi permit sa-i spun asa, Sefa. Dar Doamna D. mi se pare prea distant, “Sefa” mi se pare mult mai potrivit fata de apropierea pe care “simt ca o simte” fata de noi]. Dar unii oameni nu merita sa le acorzi increderea ta, cuvantul tau, respectul tau, atata timp cat ei insisi nu si le acorda. Atata timp cat pentru Mateo nici macar cuvantul lui nu inseamna nimic, de ce ar da doi bani pe al altuia? De ce sa nu-l murdareasca cu intrigile si masinatiile lui?

            Nu m-ar mira sa “aflu” ca si eu cotrobai prin actele firmei, prin calculatorul sefei sau al altuia, sau prin cine stie ce. Doar daca Mateo poate umbla la calculatorul sefei dupa ce aceasta pleaca acasa, cu fel de fel de CD-uri sau dischete, de ce sa nu “umble” si Catalin. Ce, el e mai prost? Sau mai corect, sau mai cu bun simt? Ei as! C'esti copil? Parol? Da, ce sa spun, de aia nu puteam eu dormi noaptea, ca nu stiam salariul Marietei, al lui Mateo sau al Amelutei. Sau al oricarui altcuiva. Al meu da, ma interesa. Dar al celorlalti...Stiindu-l pe al meu, puteam sa-l banuiesc pe al celorlalti. Confirmarea a celor banuite de mine a venit o data cu desconspirarea acestora de catre Mateo, la insistenta lui de a mi le spune. Repet, la insistenta lui. Nu l-am intrebat eu ce are in diplomat. El, la restaurant, l-a deschis si mi-a aratat o ciorna cu cateva numere scrise pe ea. El avea de fapt nevoie de parerea mea, daca si eu cred ca acele sume reprezentau intr-adevar salariile noastre.

            Ma uitam aseara la tembelizor. La “Din dragoste”. Nu radeti! Am spus “Nu radeti!”. Deci asa, nu va puteti abtine...Bineee...Si acolo, in monitorul ala mic, in care nu stiu cum incapea ditamai studioul de tembeliziune, un nene spunea, fiind intrebat daca s-a certat vreodata cu nevasta: “Nu avem si-asa destule necazuri, de ce sa ne mai certam si intre noi, de ce sa ne facem unul altuia probleme?” [am citat din memorie][256 MB][;)] Asa si la firma...Nu stiu de ce pe unii ii mananca in sezatoare sa creeze intrigi, tensiuni, momente incordate. Pe care unii le acceptam cateodata, nevrand tocmai sa le tensionam mai mult. De exemplu, desteptul ala de Catalin pe care imi vine cateodata sa-l dau cu capul de toti peretii, sa i se mai dezmorteasca putin neuronul ala rahitic din zona parietala stanga. Auzi la el, Katandy !? Parca l-o fi facut ma-sa cu vreun guru indian. Ei, Catalin asta, vorbeste intr-o joi cu sefa ca a doua zi, vineri, [parca dupa joi venea vineri in saptamana aceea], adica vineri, sa faca antemasuratoarea la B. [da, da, in vinerea aia care a cazut chiar dupa joi]. Ok, a ramas cum au stabilit [Stalinskaya] iar sefa a mers la dansa in birou sa se pregateasca de plecarea spre casa, cred. Don Mateo Corleone, vestit roman printre romani, [cititi cum vreti, cu sau fara diacritice], lucra la vestitul software pentru masuratori, in vestitul si vesnicul Excel. Microsoft Excel. Minisoft Excel. Minisoft Excelent. Si dupa vreo cinci minute de adanci cugetari la imponderabilitatea spatiala a baloanelor de sapun, imensitatea universului personal si relativitatea propriilor cugetari, lanseaza un anunt de mica dar mare publicitate: “Sa vezi ce antemasuratoare meseriasa fac eu maine la B. cu programul meu meserias” [am citat tot din memoria pe care am uitat unde am pus-o; oi fi pus-o la Trezorerie, poate iau ceva dobanda]. Ei, atunci tampitelul ala de Catalin ce gandeste cu neuronul ala care se mutase intre timp in zona occipitala dreapta a craniului sau: Bai nenica, ce dracu' sa ma mai apuc eu de antemasuratoare, sa ma fac eu de ras in fata programului lui Mateo? Nu e pacat de splendoarea mea de neuron sa fie injosit de hoardele de neuroni ai lui Mateo? Al naibii sa fiu daca maine [adica in vinerea aia de dupa joia care era inainte de vinerea de dupa joia aia de dupa miercuri], adica vineri, mai aduc vorba despre masuratoarea aia de la B. Intepenimi-ar gatul in fularul ala de matase pe care nu-l am, lovi-m-ar cel mai mare noroc din lume, impiedicam-as de un sac de bani, crapa-ar butoiul cu sanatate deasupra mea daca nu fac eu pe prostul si pe nesimtitul, chiar cu riscul de a o supara pe sefa, ceea ce de fapt s-a si intamplat. [treaba cu supararea, nu cu blestemele]. Si Catalin a mai avut si neobrazarea si nerusinarea si necuviinta si nesimtirea sa ii spuna lui Mateo ce s-a intamplat in joia si vinerea ce veneau nu stiu cum una dupa alta si una inaintea celeilalte. Si ce daca i-a spus? Era o vorba cu niste caini care urla la luna, dar nu mai stiu cum era vorba aceea [sic!]

            Si nu a fost singura ocazie cand Katandy ala din Nepal [sau cu stramosi pe acolo] a suparat-o pe sefa, vrand de fapt sa nu o supere cu unele discutii intre colegi. Era o alta vorba pe la noi, ceva cu nu stiu cine care cedeaza. Sau nu se potriveste? Oricum, am scris-o, ramane scrisa, ca pe computer nu se mai poate sterge ceva deja scris [sau nu stiu eu].

            Si uite asa, imi vine in minte un moment dintr-o nu stiu care zi, dintr-o nu stiu care luna, cand sefa ne-a intrebat ceva de genul : “Aveti de gand sa plecati din firma?”. Si cred ca in mintea multora dintre multii angajati, exceptie facand Mateo, statea raspunsul: “Depinde de Mateo.”. Destul de dur, dar, cred, adevarat. De fapt sunt pretty sure, adica as paria un leu greu pe raspunsul asta.

            La naiba, nimeni nu e perfect. De fapt de ce la naiba, cred ca ar trebui sa multumim naturii pentru asta. Dar un mare adevar [dupa mine] este ca totul tinde spre perfectiune, intr-un fel sau altul. Adica lucrurile se mai indreapta. La fel si oamenii. [sa speram ca si vremea si vremurile]. Dar sunt unele lucruri pe care mi-e greu sa le inteleg. Oi fi eu mai neintelegator. Sau cam prostut, sarac cu duhul. De exemplu, nu inteleg invidia. Sau curiozitatea aia de baba. Mai ales la un barbat. Sau raca pe meritele si calitatile altora. Inteleg insa ca, nefiind siguri pe propriile puteri si capacitati, unii isi pot forma un complex de superioritate cu atat mai malefic cu cat nu prea are baze reale. Nu inteleg de ce sa spui ceea ce ai de spus pe ocolite, cu apropouri, pe ascuns, cu voce soptita, cand poti sa o faci raspicat, argumentat, clar, mai ales atunci cand aduci atingere unei persoane sau faptelor si vorbelor acesteia. Presupun ca acest mod ascuns de a spune ceva este chiar primul semn ca ceva nu este in ordine, ca te ascunzi, ca faci aprecieri fara o baza tocmai reala.

            Oricum, ma vad nevoit sa fiu mereu in alerta, sa fiu circumspect, in sensul ca nu pot sti ce conotatii, ce lumina vor avea faptele si vorbele mele viitoare, transmise fiind altora de catre o alta persoana, deformate mai mult sau mai putin, in mod mai mult sau mai putin voit. Poate trebuie sa-mi schimb timpul si modul de reactie, sa raspund provocarilor mai pe moment si mai dur, nepermitand astfel crearea unui precedent care la randul lui sa induca alte situatii de acel gen, pe motivul ca “a mers o data, merge si a doua oara”. Dar relatiile interpersonale sunt atat de complexe, de interpatrunse, incat risc ca printr-o reactie de-a mea adresata strict unei persoane sa lezez buna intentie a altei persoane si relatiile mele cu aceasta.

            Am spus-o si o repet, pentru ca cred in aceste cuvinte: atmosfera din firma este in general buna, placuta, destinsa, constructiva. Exista insa scapari. E si normal. Scapari din partea fiecaruia dintre noi. Fiecare gresim uneori, mai mult sau mai putin grav. Si fiecare invatam din greseli [tot asa, mai mult sau mai putin, mai repede sau mai tarziu]. Exista totusi si greseli si discutii pe marginea acestora care, dupa observatiile mele, se cam repeta. Si, cu parere de rau, [o spun sincer], multe discutii pornesc de la Mateo. Un Mateo cu care ma inteleg, chiar bine pot sa spun, [cel putin asa credeam in ultimul timp], de care pot sa spun ca m-am apropiat chiar si din dorinta de a-i sugera ca uneori nu procedeaza tocmai bine, corect, atat fata de el cat si fata de ceilalti. Dar totusi persista in a face unele gesturi si afirmatii care deranjeaza. Care deranjeaza in mod repetat. Chiar aceste randuri au si scopul de a-i mai trage inca o data un semnal de alarma. Sper sa nu se supere, chiar daca am folosit si expresii si cuvinte mai dure. Nu o fac cu rau. [o fac cu tastatura][un pic si cu mouse-ul][si numai cu doua degete, ca nu pot sa tastez cu toate zece][in nici un caz cu douazeci].

             Asadar, azi este ziua de dupa ieri. [culmea, e joi][alta joi][inainte de vineri][alta vineri][de dupa alta joi]. Hai ca nu mai stiu ce zi e azi. Si ma apuca toti dracii...Si asa ma enerveaza...Nu radeti! Am spus “Nu radeti!” Da? Bineee... Si poate...Poate de azi [joi] va fi altfel [daca nu stiati, e joi, inainte de vineri][nu de alta, dar mi-am adus aminte]. Cu Mateo trebuie sa fac altceva. Sa-l imbat. Da' rau de tot. [sau bine de tot]. Si sa-i dau sa fumeze. Ca sa-i vina sa bea. Si tot asa, pana la ziua. Si apoi sa-i spal creierul. Sa-i spun ca e cel mai tare tip pe care il stiu. Si la propriu si la figurat. De fapt, ca poate fi. Daca vrea. Depinde cum alege. Caci poate sa aleaga. Trebuie doar sa stie sa aleaga. Ca eu cu fetele nu am treaba. Dar nici ele cu mine. Nici la firma, nici aiurea. Eu am ceea ce am cu Mateo. Ca asa ma enerveaza...Si ma apuca toti dracii. Si iar fumez. Si de ce fumez, imi vine sa fumez. Si iar fumez. Si apoi beau. [Nescafe, nu va ganditi la altceva]. Ca e si concurs. Imi trag un Hummer, cum n-a vazut Ploiestiul. Nici Mateo. Asa, na, de-al dracului. Sa moara de ciuda. Baietii din cartier. Nu Mateo. Ca Mateo a zis ca-si ia si el. Tot un Hummer. Da' eu ii pun si DVD player. Na! Asa! Si il fac decapotabil. Na! Asa! Si cand vreau sa fumez, ma duc in Hummer [era sa scriu humerus, cubitus, radius]. Hai ca am plecat. Cu Hummer-ul. Ma duc sa fumez. Ca azi e joi. Si maine vineri. [stiti, nu? Parca v-am mai spus...]

Pestisorul de aur sa ne implineasca fiecaruia o singura dorinta:

aceea de a ni se implini toate dorintele.